Nu m-aşteptam ca o instituţie bancară (nu vreau să dau nume pentru că, probabil, mai toate sunt în culpă) să se cramponeze atâta de un cuvânt. Sunt obişnuită ca finanţiştii să ţină cu dinţii de cifre, nu de cuvinte, că doar n-au orgolii de poeţi care se supără de la o singură literă.
Am făcut refinanţare pentru închiderea unui card cu descoperire de cont. Consilierul de credit a insistat că, peste suma de care aveam nevoie, mai pot cere şi ceva în plus. I-am zis să pună o cifră un pic mai mare, ştiind că la închiderea unor conturi te poţi aştepta la alte plăţi surpriză. Imediat ce mi-a fost aprobat creditul, banca a devenit cerberul finanţelor mele. Mi-a virat doar suma descoperirii de cont, pretinzându-mi să vin cu adeverinţă de la cealaltă bancă, prin care să demonstrez că am scăpat de datorie. Abia apoi îmi va vira şi restul sumei. Ăsta e abuz, am zis. În timp ce mă ademenea să cer mai mult, consilierul n-a suflat o vorbă de această condiţionare. Îl întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi cerut doar suma pe care o aveam de acoperit şi-mi spune că banca ar fi mers atunci pe încredere. Asta ca să mă simt şi mai prost că am cerut o carboavă în plus, că tot plătesc două pe dobândă.
Cum băncile sunt deschise exact în timpul programului meu de lucru, o iau grăbită din loc. Peste câteva zile, prind ceva mai liber la lucru şi merg la banca cealaltă, ca să închid contul. Îi explic doamnei drăguţe că vreau să lichidez contul şi că îmi trebuie o hârtie doveditoare. Am nişte bani de primit pentru care a şi început să curgă dobânda, chiar dacă n-au ajuns în portofelul meu. Îmi dă hârtia. O apuc bucuroasă şi întreb într-o doară, puteam să uit, că doar îi spusesem din prima ce vreau: "Am terminat tot? Aţi închis contul?". "A, contul nu l-am închis, mai aveţi de luat 10 lei, nu vi-l putem închide!" Insist să-l închidă, îi explic că n-am timp să vin şi altă dată, nu-mi permit să mai lipsesc de la serviciu. Completez o cerere, i-o dau, îmi spune la revedere. Cum am devenit bănuitoare, o întreb ce dovadă am eu că mi s-a închis contul. Abia atunci dezlipeşte al doilea formular şi mi-l întinde. Iar m-ar fi făcut din vorbe.
Bucuroasă că am scăpat de o bancă, merg la cealaltă, duc adeverinţa. Consilierul se oferă să mă sune când îmi vor fi viraţi banii. Nici nu-mi mai trebuie banii, sunt bucuroasă că am scăpat de drumuri şi de hârtii. Nu trece o oră şi ţârrrr! telefonul. Chiar mă miră că mi se face o aşa reparaţie şi mi se virează banii repede. Când colo, sunt rugată să mă întorc din nou la cealaltă bancă, să vin cu o nouă adeverinţă. "Colegii mei de la Bucureşti spun că nu este bună! În loc să scrie că obligaţiile de plată au fost "lichidate" sau "închise", scrie că au fost "stinse". Normele de la BNR nu prevăd aşa ceva. Trebuie să veniţi cu altă hârtie". Degeaba am sărit în sus, le-am spus că renunţ la surplusul de bani, chiar m-am oferit să cumpăr şi un dicţionar explicativ, ca să-l trimit prin curier colegilor de la Bucureşti. Din explicaţiile nemiloase înţeleg ceva de genul că înlocuind "lichidată" cu "stinsă" e ca şi cum aş vrea să înapoiez băncii trei lei în loc de un milion. Aşa că altă hârtie, alt drum, altă zi de stres şi plecat în timpul programului, rămas la ore suplimentare, pentru că atâta vreme cât eşti plecat nu-ţi face nimeni treaba. Şi toate acestea pentru că la bancă nu se ştie limba română.
