Ne place să vorbim adesea de „fraţii noştri de peste Prut”, de „calea europeană”, dar degringolada din Republica Moldova e o dovadă că bunele intenţii au sfârşit prin a fi strivite în ampla ciocnire geopolitică dintre Rusia şi Occident. Diplomaţia o fi, poate, o artă a compromisului, dar modul în care atât UE şi România, cât şi SUA au gestionat relaţiile cu Republica Moldova ne-au adus în postura de a alege… răul cel mai mic sau mai puţin imediat: un guvern slab, condus din umbră de un oligarh lipsit de scrupule, sau alegerile anticipate, care ar deschide calea preluării puterii de către tabăra pro-rusă.
Greşeala cea mai mare care s-a făcut în ultimii ani vizavi de Republica Moldova este că, „de frica” influenţei Rusiei, am acceptat şi „derapaje” politice, şi moralitatea îndoielnică a unora dintre cei care se autodeclarau „pro-europeni”. S-a uitat că setul de valori reunit în aşa-numitele „criterii de la Copenhaga”, esenţa a ceea ce ar trebui să fie un stat european - democraţie, instituţii stabile, domnia legii, economie funcţională, respectarea drepturilor omului etc. - reprezintă elementele care ne diferenţiază, în bine, de sistemul autocratic practicat în Rusia.
Ce s-ar fi ales oare de România dacă s-ar fi acceptat „democraţia originală” de tip iliescian şi nu s-ar fi urmat, cu toate ocolişurile, drumul indicat de această „busolă” a statului de drept? În cazul Republicii Moldova, au fost sacrificate exact obiectivele „căii europene”, care ar fi însemnat o viaţă mai bună pentru cetăţeni. Efectul obţinut a fost exact contrar - corupţia a dospit în toate colţurile puterii, oamenii simpli au rămas şi mai săraci, iar miliardul de dolari dispărut din băncile moldoveneşti n-a fost decât bomboana de pe coliva unui stat pe cale să eşueze.
E doar o iluzie că, prin învestirea guvernului Pavel Filip, s-a obţinut mai multă stabilitate. Nu-i niciun secret că actualul prim-ministru este un apropiat al oligarhului Vlad Plahotniuc, care s-a îmbogăţit prin privatizări şi afaceri dubioase, a cumpărat parlamentari şi a fost, prin doborârea guvernului Streleţ, declanşatorul actualei crize politice de la Chişinău. Plahotniuc e precum mafioţii care îţi dau foc la casă, pentru ca apoi să pozeze în pompieri şi aproape că-ţi vine să dai dreptate partidelor finanţate de Moscova, care acum solicită în stradă alegeri anticipate, dacă n-ai şti că şi ele nu sunt decât o altă faţă a jocurilor de interese subterane.
Am auzit oficiali de la Bruxelles, de la Bucureşti şi nu numai, afirmând susţinerea pentru guvernul Filip şi „necesitatea continuării reformelor”. Indirect se girează un nou compromis cu tabăra lui Plahotniuc. Cine ar putea însă să creadă că un individ ce şi-a clădit averea prin tot felul de escrocherii, prin corupţie şi şantaj poate fi un fondator al statului de drept şi un susţinător al Justiţiei? Plahotniuc nu-i nici cu UE, nici cu Rusia, ci doar cu setea lui de avere şi putere! Iar cum UE e mai preocupată de stoparea dezintegrării spaţiului Schengen decât de criza de la Chişinău, probabil că Rusia va fi cea care, în final, şi-l va adjudeca pe „democratul” Plahotniuc şi va găsi resurse şi pentru a-i satisface egoul.
Prin urmare, cu sau fără Plahotniuc şi guvernul Filip, cu sau fără manifestaţii de stradă şi alegeri anticipate, la Chişinău pare că se joacă o „ruletă moldovenească” în care, oricum o dai, glonţul e rusesc. Întrebarea e doar cine urmează să apese pe trăgaci.
