„Afară-i frig, în casă-i frig/ Deschid fereastra larg şi strig:/ Îţi mulţumesc, Galaţi iubit/ Că m-ai călit,/ Că m-ai călit…”. Nu, nu e nouă ticluirea, e doar o parafrazare a unor versuri de largă circulaţie pe vremea Partidului unic şi mult-iubit, dar e perfect valabilă şi în ziua de azi. Îţi vine să crezi că autorităţile şi-au pus în cap să ne transforme în adevăraţi spartani, în caz că, se va ajunge, Doamne-fereşte, la vreun război cu brăilenii. Poate pe vreun cap de pod sau gaură de tunel, mai ştii?! Important este că suntem căliţi! Iată şi argumentele.
În primul rând, suntem rezistenţi la intemperii! De trei ani jumătate, ca să nu spun că de patru ani, noi, cei dependenţi de transportul public în comun, aşteptăm în staţii sub cerul liber. La început, adică prin toamna lui 2012, ne-a fost mai greu! În miezul iernii nu mai găseam nici staţia din munţii de zăpadă, dar n-am renunţat! Când s-a mai îmblânzit vremea, am şezut hopa pe băncuţa rămasă, stingher, sub cupola cerească, privind în zare după vreun mijloc de transport. Pe soarele de foc, ne-am aciuat pe sub vreo copertină, sau vreun copac, iar în toamnă, ploaia rece ne-a murat până la oase. Las’ c-a fost bine, aşa ne-am putut descoperi din vreme reumatismele, junghiurile şi crampele musculare, articulare sau osoase. Dar important este rezultatul: după trei ani jumătate fără refugii o să ne fie mult mai uşor să aşteptăm, îndelung răbdători, mijloacele de transport ale Transurb, când microbuzele vor fi doar o amintire.
Ironic vorbind, încep să pricep de ce Primăria Galaţi nu s-a dat peste cap să ne monteze, nici după trei ani jumătate, refugii sau adăposturi în staţiile de transport în comun. Pentru ca, atunci când vom fi ajuns la casele noastre, să ni se pară că e mult mai cald şi mai plăcut decât în realitate! Chiar şi atunci când caloriferele erau reci, iar afară termometrul arăta cu zgârcenie zece grade Celsius. Iar la robinet nu curgea apa caldă…
De fapt, în apartamente am beneficiat de călire! Să recunoaştem că, în această iarnă, mai mult a ţinut vremea cu noi decât au ţinut conductele Electrocentrale la agentul termic pe care ar fi trebuit să ni-l livreze. Slavă cerului că jumătatea lui februarie nu mai e departe şi dacă scăpăm şi de zilele babelor ne putem închina că am scăpat de iarnă. Dar abia atunci va veni adevărata călire!
Pentru că nici la ora actuală nimeni nu poate garanta că de la 1 aprilie nu vom primi aceleaşi duşurile reci de care am beneficiat şi în 2015, până prin iulie, când s-a inaugurat iar apa caldă la robinet. Bine, măcar, că nu mai rostogolim cazanul acela SF, pe care autorităţile promiteau că-l aduc de la Brăila ca să ne dea apă caldă şi ieftină la toţi! Iar dacă se va recurge din nou la soluţia aburului cumpărat de la ArcelorMittal pentru prepararea apei calde, o să plătim iar de parcă ne-am scălda în băile sacre ale Cleopatrei… Şi atunci rămânem la apa rece!
Ocazie cu care ne călim (şi mai) bine! Ca spartanii! Deşi, trebuie să recunosc că analogia cu bravii luptători ai Spartei nu-mi aparţine, ci mi-a fost sugerată de un bucureştean căruia i-am povestit chinurile termoficării în Galaţi. Şi aşa m-a plesnit revelaţia: Gălăţene, autorităţile te vor spartan!
