Un bărbat şi-a ucis gemenii. Sau o femeie şi-a ucis gemenii. Observaţi că nu le spun nici tată, nici mamă, deşi pentru şase suflete asta au fost, datorită propriei voinţe şi cu ajutorul Celui de Sus. Fără îndoială că oroarea care a oripilat o mahala, o stradă, un oraş şi o ţară întreagă într-o duminică de 13 martie 2016 va lăsa urme adânci în sensul pe care îl dăm noi, oamenii, noţiunii de „drept de viaţă”. Drept de viaţă pe care părinţii - mama şi tata - şi-l arogă, dându-ne şansa de a trăi, şi-a găsit un antonim sinistru: drept de moarte. Dreptul de a naşte şi a ucide prunci ca pe nişte biete pisici fătate pe un pervaz rece într-o dimineaţă mohorâtă de noiembrie.
Misterele ororii scrise între cei patru pereţi ai unei case dintr-o curte obscură de pe strada Tecuci vor fi, sau nu, descâlcite de justiţie. Personal, mă îndoiesc de faptul că adevărul gol goluţ şi cu adevărat oribil va ieşi vreodată la iveală. De la supoziţii la probe e distanţă mare. Trei dintre fiinţele aflate în acea conjunctură sunt acum sub pământ. Celei de-a patra, tatălui, pardon, bărbatului, cu greu i se va putea dovedi şi cea mai meşteşugită premeditare. Chiar şi aşa, poate justiţia pământeană va fi servită, deşi nicio pedeapsă nu ar fi, desigur, prea mare. Poate cea din ochii şi minţile celorlalţi şase copii, rămaşi în câteva ore de măcel post-natal şi fără mamă, şi fără tată.
Post-partum, s-au mai născut şase victime, acei copii în subconştientul cărora s-a înfiripat sămânţa ideii că provin din părinţi ucigaşi. Nu vreau să arunc cu piatra. Viaţa nu e nici albă, nici neagră şi o multitudine de factori, sentimente şi impulsuri pot mutila voinţa şi comportamentul uman. O fi fost sărăcie, o fi fost lipsă de educaţie, o fi fost abuz. Poate nu e prea târziu să mai fie făcute evaluări ale cauzelor. Cert este că noaptea raţiunii a biruit din nou şi a semănat o nouă tragedie, pe care aş califica-o nu doar ca pe o dramă familială, ci ca pe un eşec social.
Familii sărace, care se înmulţesc ca iepurii. Părinţi fără valori care dau societăţii copii pentru alocaţii sau pentru că nu au avut la timp bani de mijloace contraceptive. Cupluri în care unitatea de măsură a dragostei devine pumnul şi în care copiii ajung sacii de box mai mult sau mai puţin virtuali în care adulţii îşi descarcă propriile neputinţe şi frustrări. Bubuie televiziunile cu ale lor emisiuni de după-amiază de cazuri dramatice. De femei şi bărbaţi care se pot numi părinţi doar datorită uni teanc de certificate de naştere, în baza cărora încasează ajutoare de stat. Nicidecum pentru că fac ceva pentru copiii lor. În fiecare zi, un astfel de copil este ucis de părinţii lui, pentru că nu are şansa de a deveni mai bun. Ce se naşte din pisică, şoareci mănâncă, iar buruiana iţită în mocirlă rareori are şansa de a se transforma în ghirlandă de trandafiri. Micile ajutoare venite din stânga şi din dreapta nu sunt suficiente pentru a stopa flagelul, pentru că în România anului 2016 se petrec încă lucruri bune de scris în tratatele de neuropsihiatrie.
Omul, ca fiinţă raţională, îşi poate stabili singur numărul urmaşilor. Poate decide când, cum şi cu cine să îi conceapă şi nicio forţă coercitivă nu îl poate determina să îşi schimbe opinia. Poate nu ar fi rău însă să nu ajungă forţele coercitive să constate tragedii sau să ia copiii din familiile în care au avut ghinionul să se nască, ci să îi înveţe pe cei care vor să aibă prunci cea mai grea meserie din lume: să fie părinţi. Şi oameni.
