Unde ţi se dă voie să fumezi de astăzi e mai puţin important. N-o înţelesesem nici eu din prima. Dar mi-au demonstrat-o oameni pe care am avut ocazia să-i întâlnesc, prin lumea asta.
La Viena, am văzut cum fuma unul dintre marii chirurgi oncologi ai Europei. Spre seară, omul era pe punctul de a intra într-o operaţie care s-ar fi putut prelungi până târziu, în noapte, aşa că trăgea, pe fugă, câteva fumuri. Ţinea între degete o ţigară de foi, probabil scumpă, care răspândea un fum albăstrui, uşor, cu miros fin, pe care chirurgul şi-ar fi putut-o aprinde fără griji în biroul lui din clinica privată unde urma să opereze. Dar n-o făcuse. Cu toate că era doldora de premii medicale şi salvase de la moarte o mulţime de oameni, ieşise la fumat pe trotuar, în faţa clinicii, laolaltă cu rudele pacienţilor. Vesel, vorbind la telefon, se plimba de colo-colo şi revenea periodic lângă scrumieră. S-a şi ferit cu o grimasă amuzată de un copil care învăţa să meargă pe skateboard, pe trotuarul din faţa clinicii. Între timp, şi-a terminat ţigara şi a reintrat în clinică, unde a început o operaţie de cinci ore. Încă vreo jumătate de oră a vorbit cu prietenii pacientului. Se făcuse miezul nopţii, părea obosit, dar nu şi-a mai aprins altă ţigară până n-a pus piciorul afară din clinică. Şi probabil că până astăzi fumează tot la scrumiera de pe trotuar, când e la serviciu. Ca să vezi… Ditamai celebritatea în medicina europeană iese la fumat pe trotuar, cu toate că în Austria nici până astăzi nu s-a interzis încă fumatul în toate spaţiile publice închise. Civilizat, chirurgul respecta, de fapt, doar o interdicţie impusă de administratorul clinicii private. Aşa cum era firesc să facă orice om, celebru sau anonim, bogat sau sărac, bun sau rău, dar care înţelege să le respecte celorlalţi dreptul la sănătate.
Pe de altă parte, când am ajuns la Bruxelles, fumatul prin cele mai multe hoteluri şi restaurante era deja istorie. Se mai putea fuma în interior doar acolo unde erau spaţii special amenajate. Şi nu prea erau… Dacă mâncai la restaurant, în Grand Platz, spre exemplu, trebuia să te rupi de conversaţia de la masă şi să ieşi pe trotuar, unde fumai repede, trăgând în piept şi expirând asmatic, ca să-ţi astâmperi dependenţa. La muzeu sau la ciocolaterie, nici vorbă de fumat. Iar asta nu părea să deranjeze pe nimeni. Găsirea unei "fumători" devenise automatism. Oamenii diferiţi, veniţi din toată lume, se cazau la hotel şi apoi luau liftul până la parter, ieşeau prin uşa rotativă şi se opreau lângă scrumiera aşezată pe trotuar. Şi abia atunci îşi aprindeau ţigara. Am văzut, de la fereastra camerei mele, oameni care ieşeau la fumat singuri şi îşi butonau telefoanele, preţ de o ţigară. Am văzut prieteni care pufăiau ostentativ, gesticulând în jurul scrumierei şi râzând zgomotos. Am văzut cupluri îmbrăţişate, în preajma scrumierei, care-şi lăsau ţigările fumate doar pe jumătate, din cauză că nu mai puteau suporta frigul străzii… Dar nu se plângea nimeni de asta şi nici nu ameninţa cineva că îşi va aprinde ţigara unde fumatul era interzis. Păreau mulţumiţi şi fumătorii, şi nefumătorii.
Din păcate, multora dintre noi ne place să ne credem europeni doar când ne cerem drepturile şi nu atunci când trebuie să facem un minim efort, cum ar fi să ieşim până în faţa uşii de la intrare, ca să ne aprindem ţigara…
