ACOLO sunt şi-ai noştri

Evaluaţi acest articol
(14 voturi)

Nu pot să-mi imaginez cum o fi să ajungi, într-o oarecare marţi dimineaţă la 8,00, în staţia de autobuz şi să-ţi explodeze bomba sub picioare. Nici nu vreau să încerc măcar să-mi imaginez şi sper să nu ajungem vreodată în pielea belgienilor. Sau a francezilor, a turcilor sau a oricăror altor naţii lovite de terorism.

Din păcate, însă, efectele globalizării sunt de aşa natură că nici măcar nu e nevoie să ajungă terorismul la tine acasă, ca să fii afectat. E suficient să ai prieteni ACOLO. Şi toţi avem pe cineva. Colegul de bancă din liceu, cel mai bun prieten, omul căruia i-am botezat copilul, mama, fiica, sora, mătuşa. Când ştirea izbeşte agenţiile de presă, punem mâna pe telefon. Sunăm în neştire sau scriem mesaje, întrebăm, cu sufletul strâns de angoasă, doar atât: "Eşti bine?". Dacă avem noroc, răspunsul vine repede şi e pozitiv. Dacă nu, urmează aşteptarea.

Liniile telefonice sunt blocate, sună mereu ocupat, pe urmă citim pe bandă, la televizor, că autorităţile belgiene au luat măsuri de siguranţă şi de aceea nu putem răzbate. Câte un prieten îşi mai dă "safe" (în siguranţă) pe Facebook şi ştim că e bine. Respirăm. Ne gândim, năuciţi, că e bine că nu suntem şi noi acolo. Că acasă la noi e sărăcie, dar măcar e linişte. Deocamdată. O linişte pe care o apreciem doar când alţii o pierd, o linişte care vine din siguranţa unui stat fost comunist, ale cărui graniţe erau păzite la pas, de nu trecea nici cioara. Atunci, era de rău. Acum, parcă ne-am mai schimbat părerea, nu? Sunt curioasă cât timp va mai trece până când ne vom schimba părerea în ceea ce priveşte stagiul militar obligatoriu. A fost bucurie mare când s-a "scos", dar parcă armata asta profesionistă, dar mult mai mică, nu mai pare aşa o idee bună când ajungi faţă în faţă cu duşmanul. Un duşman care nici măcar nu mai acţionează direct, bărbăteşte, ca la război, ci bagă în faţă femeile şi copiii, îţi cerşeşte bunăvoinţa şi cetăţenia, după care se încinge cu explozibil şi, fiindcă nu crede că are ceva de pierdut, apasă pe buton.

Bătrâna Europă pierde teren în faţa terorismului, iar asta nu este o întâmplare. Din păcate, vest-europenii nu ştiu să se apere, că n-au prea fost persecutaţi, la viaţa lor, nici călcaţi în picioare la ei acasă, nici umiliţi. A reuşit Hitler, dar treaba n-a durat, din fericire, prea mult, iar înverşunarea cu care s-a îndreptat împotriva cetăţenilor de rangul II, cum îi socotea el, de fapt minorităţi, mai ales evrei şi ţigani, dar şi minorităţi sexuale şi alte categorii sociale discriminate, i-a făcut pe majoritari să creadă, iniţial, că sunt la adăpost. Nu erau. Iar naivitatea iniţială i-a usturat rău.

Şi dacă de Hitler am scăpat, cu greu, după ce aproape o lume întreagă s-a coalizat împotrivă-i, de data aceasta duşmanul nu are nume, nici faţă. Nu poţi să le pui etichete oamenilor şi să-i bagi în nişte ţarcuri: a încercat Hitler şi nu i-a ieşit, au încercat şi americanii, după ce şi-au închis în lagăre cetăţenii de etnie japoneză, după atacurile de la Pearl Harbour. Extremismul, de orice natură ar fi el, nu atrage după sine nimic bun. Ura nu naşte dragoste. Nici de oameni, nici de Dumnezeu, indiferent care e numele Lui. Aşa că, în faţa atentatelor de ieri, n-ar trebui să spunem: "Fie la ei acolo, că prea au fost proşti, că prea le-au dat drepturi, că prea...". Fiindcă ACOLO sunt şi mulţi de-ai noştri.

Citit 1447 ori Ultima modificare Marți, 22 Martie 2016 18:16

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.