Nu mai ascundeţi boala sub preş!

Evaluaţi acest articol
(12 voturi)

Există un obicei, instituţionalizat la scară largă, de a respecta cu sfinţenie principiul "ce nu se ştie, nu există". Cu alt cuvinte, orice chestiune mai mult sau mai puţin gravă, mai mult sau mai puţin ruşinoasă sau care ar putea, teoretic, să aducă atingere imaginii unei structuri sau siguranţei scaunului vreunui şef se încearcă a fi trecută sub tăcere. Că se rezolvă pe şest sau se înăbuşă cu tot cu consecinţe, asta e altă poveste.

Sunt însă anumite circumstanţe când tăcerea îmbolnăveşte sau chiar ucide. Atunci e grav, mai ales când în raza pericolului sunt mulţi oameni, cu predilecţie copii. Ceea ce s-a aflat în ultimele luni despre cazuri de boli contagioase în şcolile gălăţene, informaţii scăpate pe sub mână sau cu jumătate de gură, se încadrează în această categorie.

Acum un an, la Drăguşeni, o profesoară de religie, „sănătoasă tun” în acte, a îmbolnăvit de tuberculoză o duzină de elevi. Acum câteva săptămâni, boala mâinilor murdare a lovit la Vârlezi, numeroşi copii din două şcoli fiind diagnosticaţi cu hepatită. În fine, cel mai recent, scandalul TBC-ului de la Şcoala 42 din Galaţi, are conotaţii mai adânci decât îmbolnăvirea unei profesoare şi contaminarea cu „boala sărăciei” a câtorva elevi. Aspectul medical, extrem de important, de altfel, este doar o parte a problemei şi asta pentru că existenţa lui s-a vrut a fi tratată cumva după principiul efectului Placebo: poate, dacă se ştie cât mai puţin, dispare.

Haosul şi panica părinţilor ai căror copii au fost expuşi pericolului de îmbolnăvire au fost şi sunt, probabil, mai acerbe decât boala în sine. La fel, şi furia. Unii au aflat de la şcoală. Alţii, din gură în gură. Iar alţii, de la televizor, când „bomba” a devenit o ştire pentru toată lumea!

Explicaţiile cum că s-a făcut dezinfectare, cum că s-au realizat teste şi că s-a dat tratament sunt chestiuni de circumstanţă, bune de îmbrăcat o situaţie care în sine ar fi trebuit gestionată într-o manieră mai sinceră şi, categoric, tranşantă.

Dar ce ne facem cu asumarea? E greu să-şi asume cineva decizia de a întrerupe cursurile, de a-i trimite pe copii acasă, de a se uita în ochii părinţilor şi de a le spune că săptămâni în şir pruncii lor au stat nas în nas cu un dascăl tuberculos. E greu şi pentru autorităţi să îşi asume importanţa cuvântului „focar”. Termenul îngrozeşte şi impune poziţii categorice, care cer măsuri ce unora sau altora nu le-ar pica prea bine în statistici sau la funcţii. Şi, mai presus de toate, la imagine. Nu se gândeşte nimeni că acei elevi sau dascăli au acasă fraţi sau copii, care ajung în alte colectivităţi, pe care le pot, la o adică, îmbolnăvi şi astfel lanţul s-ar putea lungi dramatic.

La adăpostul unei fente legislative care le permite celor din învăţământ să nu mai treacă pe la Medicina Muncii pentru controlul anual, beneficiind de o parafă formală a medicului de familie, cei ce administrează colectivităţile unde sunt probleme patologice devin complici taciţi ai sistemului bolnav. „Las' că merge şi-aşa, suntem acoperiţi” nu mai merge. Superficialitatea nu este o soluţie pe termen lung. De copii şi de sănătatea acestora, precum şi de grija pe care le-o purtaţi depinde, până la urmă, şi pâinea voastră.

Citit 1248 ori Ultima modificare Miercuri, 30 Martie 2016 19:58

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.