Poate că Sărbătorile Pascale nu vă vor găsi în faţa unei mese îmbelşugate, anul acesta. Sau poate că, la masă, un loc va rămâne veşnic gol, fiindcă aţi pierdut pe cineva în anul ce-a trecut de la Învierea Domnului. Poate că alte scaune sunt goale fiindcă fraţii sau părinţii, soţii sau soţiile vă sunt plecaţi în străinătate, la muncă. Copiii, mari de-acum, au preferat poate să plece la mare cu prietenii, fiindcă, nu-i aşa, anul ăsta Paştele pică de 1 Mai şi nu pot rata un prilej de distracţie doar fiindcă s-a întâmplat să învie şi Hristos în aceeaşi noapte.
Orice ar fi, nu vă întristaţi, nu adunaţi în suflet energie negativă. Încercaţi să priviţi partea bună a lucrurilor, să vă înfruptaţi din jumătatea plină a paharului, nu să vă înverşunaţi a privi către cea goală. Durerea nu naşte decât durere, supărarea, doar mai multă supărare. Nu aţi putut face drob de miel anul ăsta? Ei, şi? Chiar e atât de important? Contează mai mult ce mâncăm, decât cu cine o facem? Bucuraţi-vă de oamenii care vă sunt aproape, de o ramură înflorită din pomii vecinilor, de o plimbare simplă, cât încă vă ţin picioarele să o faceţi. Sărbătoriţi nunţile prietenilor, botezurile copiilor. Dacă n-aveţi vin roşu, bucuraţi-vă că măcar puteţi bea un pahar cu apă şi mânca o felie de pâine, fie ea şi goală. Sunt mulţi oameni pe lumea asta care nu au nici atât, oameni pe care războiul i-a scos din casele lor, oameni cărora terorismul le-a răpit liniştea, poate pentru totdeauna. E atâta foamete şi sărăcie în jur, atâta pizmă şi răutate în oameni, că nici nu e de mirare că lucrurile merg cum merg. Să nu uităm însă că nemulţumitului i se ia darul. Atâta vreme cât avem un cartof de pus în oală, după cum spunea bunica mea Păuna, încă-i bine.
Să ne mulţumim cu ceea ce avem nu înseamnă să nu năzuim la ceva mai bun, să nu ne străduim să evoluăm, ci înseamnă doar că avem datoria sfântă, faţă de propriile noastre suflete, să încercăm să fim fericiţi. Să punem pe masă ce putem, să strângem în jurul mesei oamenii pe care-i avem, să aducem în casă lumina unui nou început, a unei speranţe de mai bine şi să ne rugăm pentru protecţia sufletelor noastre, pentru securitate, pentru pace. Să fim mai înţelegători cu ceilalţi, mai buni şi cu oamenii, şi cu animalele, mai puţin înverşunaţi, mai puţin deranjaţi de fleacuri şi mai concentraţi pe cum putem să fim noi mai buni, mai atenţi la nevoile celor dragi, ale părinţilor, cât mai sunt, ale fraţilor, cei care îi avem, ale copiilor, dacă ni i-a dat providenţa sau bunul Dumnezeu, care şi cum credem.
În măsura posibilităţilor, să le dăm un ajutor, cât de mic, celor mai puţin norocoşi decât noi. Poate avem un vecin singur, căruia nimeni nu-i deschide uşa, poate dăruim din timpul nostru unui copil fără părinţi, poate facem voluntariat pentru animalele fără stăpân, poate strângem fonduri pentru spitale, poate mergem în cămine de bătrâni sau pur şi simplu ducem la biserică nişte haine bune, dar care nu ne mai vin, să îmbrace pe cineva care nu are nimic.
Cel mai important este să nu facem o faptă bună pentru fală, ci pentru a face să triumfe binele din noi. Şi, bine cu bine, să se adune şi să învingă răul general. Sau măcar să-i ţină piept pentru un an, până când Hristos are să moară iar pentru oameni şi să învie pentru ei, spălând în roşul ouălor de Paşti păcatele lumii.
