Într-una din zilele trecute, îmi spunea un prieten: „Cred că Galaţiul este unul dintre oraşele cu cele mai multe maşini scumpe pe metru pătrat”. "Ei, aş!", îi replic. De unde atâta! Dar convingerea nu mă ţine decât două minute, cât să îi servesc un argument sănătos, cum că şi cele mai sărace judeţe au şi ele fiţele, pardon, bolizii lor cu stăpânii aferenţi. Dar, mă uit în stânga, mă uit în dreapta şi văd averi pe patru roţi la mai toate colţurile. La restaurante, parcate arogant pe banda unu sau trase şmechereşte la vreun Peco, ori lângă vreun parc unde mândrii şoferi o pun de câte-o adunare băieţească, cu morga aferentă.
Nu mă îndoiesc că mulţi mă vor înjura de cele sfinte că mor de grija caprei vecinului, la fel cum, sunt sigură, că la fel de mulţi sunteţi cei care nu o dată v-aţi întrebat: „de unde frate atâţia bani?” Logică dilemă, când prin faţa ochilor sau a maşinii modeste cumpărate în rate sau la mâna a doua îţi zboară o chestie al cărei preţ se scrie cu cel puţin patru zerouri. În euro. Iar la volan, vreun tinerel pensat, în blugi mulaţi, sau vreo mândră demoazelă plină de bijuterii, tapată şi cu unghii aplicate, afişate ostentativ pe ultimul model de telefon. De unde, frate? Nu mă roade pizma, doar mă întreb. Şi mi se pare nedrept, ştiind ce înseamnă pentru mulţi tineri silitori, care termină facultăţi, să-şi înghită amarul în faţa patronilor care îi refuză pentru că „sunt prea bine pregătiţi”, la uşa instituţiilor publice unde concursurile sunt „dedicate” sau în drum spre alte ţări, unde speră să îşi facă o brumă de rost. Din prima categorie, or fi şi unii născuţi cu linguriţa de argint în gură sau pur şi simplu cu ambiţia justificată pe propriile puteri de a stăpâni motoare puternice. Dar aceştia sunt extrem de puţini. Pentru că restul sunt dintre cei care şi-au jucat şansa la limita sau dincolo de graniţele firescului, moralului şi legii, din păcate prea adesea ciungă şi oarbă. E un şablon ca banii veniţi din trimiterea amărâtelor prin bordelurile Europei la „produs”, sau la cerşit, după cum pică, sau din droguri şi alte prostii, care întunecă minţile şi golesc buzunarele celor slabi ca să le umple pe cele ale celor orientaţi, din furturi sau alte escrocherii să fie investiţi. În haine, în fiţe, în maşini. Pentru că sunt uşor de cumpărat şi le poţi purta oriunde ca să îţi arăţi valoarea. Să moară duşmanii şi prietenii lor. Şi femeile, după cum te ţin buzunarul şi caii putere. Vechii negustori care au adus faimă Galaţiului acum sute de ani şi chiar „tradiţionalii” bişniţari preocupaţi să asigure circulaţia mărfurilor şi banilor în natură s-ar înverzi de ciudă să-i vadă pe neo-boiernaşii de la Dunăre cum învârt fondurile. Şi fiţele. Esenţă zero sau, vorba poetului, „În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază”.
Să mă scuze cei care fac excepţie de la cele enumerate mai sus. Îmi doresc să văd nişte stăpâni de bolizi cu cerculeţe pe capotă, sau cu căluţ, sau cu trident, la teatru, la vreo premieră sau concert. Nu de manele. Sau la vreun azil de bătrâni, ori la un cămin de copii, să facă, din când în când, un gest creştinesc. Galaţiul geme de modele pentru care contează preţul, nu valoarea. Încă mai sper că va veni ziua în care scumpeturile nejustificate vor fi trecute prin filtrul verificării. Şi răspunderii. Şi confiscării, frate, că ne-am săturat de atâta aroganţă!
