Ar trebui să ne crape obrazul! Dar ne-am obişnuit şi noi, ca şi autorităţile noastre (peştele de la cap se-mpute!) să pretindem că nu-i treaba noastră. Deşi problema se întâmplă la noi în ogradă, e mai bine să dăm impresia că ea, de fapt, nu există.
Cu toţii am trecut pe faleză şi ne-am uitat la construcţia monumentală tăvălită în iarbă, mâncată de rugină. Am privit-o ca pe ciudăţenia vreunui artist, care a "produs" în tabăra de sculptură ce-a visat noaptea. De unde să ştim noi că, pe ceea ce nouă ni se pare un simplu morman de fiare, străinii ar plăti milioane de euro, ca s-o aşeze la loc de cinste. Noi am strâmbat din nas şi când a fost vorba să ajutăm la cumpărarea "Cuminţeniei pământului" lui Brâncuşi al nostru. De ce să ne pese de "visul" unui artist german, fie el unul dintre cei mai preţuiţi în Europa şi America!
Valorosul Ewerdt Hilgemann s-a deranjat să vină în urbea noastră, pentru a le oferi gălăţenilor un "Omagiu lui Brâncuşi", căci aşa se cheamă lucrarea care aduce acum a fier vechi. O replică modernă a Coloanei infinitului, pe care a ţinut s-o vadă, înainte să ajungă la Galaţi. A stat o noapte la poalele Coloanei, veghind-o din maşină, "furând-o" cu privirea, sufletul şi mintea, ca să-i ţină de foame şi de sete artistică, o vreme. Sigur, pentru noi ar fi prea mult să dormim sub cerul liber de dragul unei opere de artă! Doar nu ne plăteşte nici facturile, nici ratele la bancă şi nici nu ne dă de mâncare.
Totuşi, ar trebui să învăţăm să respectăm aceste lucruri. Ar trebui să ne gândim că un artist, ale cărui opere sunt expuse în spaţii publice din oraşe precum New York, Chicago, Berlin, Amsterdam, Rotterdam sau Beverly Hills, nu a bătut drumul până la Galaţi ca să construiască cea mai înaltă lucrare monumentală a sa, ca s-o ştie apoi aruncată în iarbă, de mai bine de un sfert de secol.
Sculptorul le-a scris autorităţilor din România în repetate rânduri, dar s-a lovit de o nepăsare crasă. Cu mult bun simţ, omul concluzionează amar: "Am solicitat în mod repetat amplasarea operei mele, însă, probabil de ruşine, nu am primit niciun răspuns. Aceeaşi "rezolvare" a venit şi din partea Ministerul Culturii de la Bucureşti, deşi acesta şi-a propus să clarifice situaţia. Toţi românii pe cei care i-am contactat în această privinţă au considerat că este o ruşine, dar cu toate acestea nu s-a întâmplat nimic".
Poate vă întrebaţi care e problema noastră aici? Că doar nu era să ne suflecăm noi mânecile şi să construim soclul pe care să ridicăm statuia! Aşa cum sesiza şi neamţul în scrisoarea sa, noi, românii, avem probleme serioase în a ne păsa de ceea ce e în jurul nostru.
O să spuneţi că avem lucruri mult mai grave nerezolvate la Galaţi, cum ar fi apa, căldura, şoselele şi locurile de muncă! Nimic mai adevărat! Dar toate aceste lipsuri au la bază aceeaşi nepăsare a noastră, pentru că, altfel, autorităţile nu şi-ar fi permis să promită, aproape trei decenii la rând, că le rezolvă şi să nu facă, de fapt, nimic. De ce în oraşele din Occident sunt şi condiţii de trai, iar monumentele au locul şi cinstea cuvenite? Pentru că acolo oamenii ştiu să-şi ceară drepturile, iar politicienii şi autorităţile ştiu că, altfel, vor fi sancţionaţi. Noi ne pricepem doar să înjurăm şi să facem băşcălie pe la colţuri şi uităm că respectul impune, până la urmă, respect.
