Cu nepăsare, în abisul cretinismului

Evaluaţi acest articol
(12 voturi)

M-am gândit mult dacă nu cumva cuvîntul “cretinism” s-ar putea să fie cam dur pentru a caracteriza o situaţie de care auzim tot mai frecvent în ultima vreme şi care în analele medicinei este denumită "boală". Vorbesc de pericolul iminent căruia ne expunem ignorând acele simptome care ne ameninţă copiii de la cele mai fragede vârste. Cunosc câţiva copii autişti. Unii mai micuţi, alţii mai măricei. De alţii, doar am auzit şi, sincer, nu aş vrea să ajung să fiu în faţa lor, cu milă şi compasiune. Aş vrea să îi cunosc ca oameni teferi, sănătoşi, normali, cu putere de a înţelege şi a se face înţeleşi.

Tot la fel, nu aş vrea să fiu în pielea unui părinte căruia natura i-a dăruit un prunc afectat de cumplita boală pe care cei mai buni specialişti o intuiesc mai mult decât o diagnostichează. Că sunt simptome, asta e clar, dar nu toţi copiii sunt la fel şi nici părinţii nu au toţi cultura şi curajul să înfrunte realitatea. Dacă despre boala copilului tău, închis în sine, care nu spune nici "pâs", nici nu te priveşte în ochi şi se izolează de tot ce îl înconjoară s-ar putea să îţi dea de veste vreun medic priceput, curajul este cel care face cu adevărat diferenţa între potenţialii învinşi şi potenţialii învingători. Pentru că mulţi nu au curaj să afle şi să abordeze frontal problema care nu este doar a copilului lor, ci şi a lor înşişi, dar şi a societăţii în ansamblu.

S-o luăm gradual. Copilul nu se poate ajuta singur şi are nevoie de sprijin specializat pe care puţini oameni sunt cu adevărat calificaţi să îl ofere. Părinţilor le revine cea mai grea sarcină, pentru că, dincolo de orele de terapie, ei trebuie să fie cei care să înveţe cum să îi deschidă mintea şi universul copilului lor special. Societatea trebuie să priceapă că autismul este o boală gravă, care, ignorată, face din om, neom. Adică o fiinţă care va fi dependentă pe viaţă şi care, mai devreme sau mai târziu, va ajunge o povară pe umerii societăţii, dependent de ajutoare de handicap, de asistenţă socială etc. O fiinţă care nu va fi utilă societăţii, nu va crea nimic, nu va avea familie, nu va face copii. O fiinţă marginalizată, despre care lumea va spune "uite un retardat", pentru că el, copilul cu nevoi ignorate şi părinţi neputincioşi, va fi un individ absent, incapabil, inapt. Deşi, poate, în el zace un potenţial imens, care nu trebuie decât scos la lumină. Poate fi un geniu, îngropat de ignoranţa celor care i-au fost martori la copilăria în care el le dădea semne chinuite dansând pe vîrfuri sau lovindu-se sistematic cu palmele peste cap.

Laudă celor care prin fundaţii sau centre, puţine câte sunt, dau o mână de ajutor acestor micuţi.Cu toţii ştim însă că un ajutor de calitate nu se obţine gratuit, iar rezultatele cu adevărat bune costă. Cei mai buni medici, cele mai bune terapii, cele mai bune soluţii. Bani, bani şi iar bani. Lipsa lor, în condiţiile în care autismul nu este o boală pentru tratamentul căreia să vină vreo subvenţie de la stat, generează un alt fel de ignoranţă, vecină cu groaza. E ca la prevenirea cancerului. Mulţi ar putea să scape cu viaţă dacă şi-ar face analizele uzuale, dar câţi ar putea să plătească bani grei dacă verdictul este unul crunt? Aşa e şi cu autismul. Boala nu face diferenţa de clase sociale şi loveşte şi la bogat, dar şi la sărac. Cu deosebire că săracii sunt, la noi, majoritari. Să fie condamnaţi să fie şi cretini ?        

Citit 2235 ori Ultima modificare Duminică, 18 Septembrie 2016 14:49

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.