Timişoara este al doilea oraş din România, după Sibiu, căruia Parlamentul European i-a acordat titlul de Capitală europeană a culturii. Dacă în cazul Sibiului s-a întâmplat în 2007, în cel al Capitalei Banatului titlul este valabil pentru anul 2021. 11 oraşe din România şi-au depus anul trecut candidaturile în acest scop şi, bineînţeles, Galaţiul nu s-a numărat printre ele. Fără nici un gând de a idealiza Timişoara, nu pot să nu remarc distanţa mare care o desparte de Galaţi, nu doar în sens geografic.
Chiar dacă şi-ar fi depus candidatura, şansele ca oraşul nostru să fi fost măcar ales printre oraşele finaliste ar fi fost aproape nule. Totuşi, un astfel de demers ne-ar fi putut ajuta măcar să vedem declinul cultural, economic şi social în care ne zbatem. Brăila spre exemplu, oraşul vecin cu care în ultimii ani ne temem să ne mai comparăm, a depus un astfel de dosar de candidatură, chiar dacă atuurile sale, deşi nu puţine, nu-i asigurau şi succesul. Dar, ştiind pe ce treaptă te situezi, fie ea cât de jos, ai un etalon de la care să poţi începe să construieşti. Bineînţeles, în cazul în care există voinţă şi viziune pentru o astfel de construcţie.
Cu ce s-ar fi putut mândri însă Galaţiul? Principalul criteriu avut în vedere de juriul european a fost, cel mai probabil, modul în care oraşul candidat se apropie de etalonul de oraş european, înţeles ca o comunitate care se dezvoltă pe baza conlucrării dintre factorii cultural, economic şi social. La fiecare dintre capitolele enumerate, am rămâne repetenţi cu graţie. Viaţa culturală din Galaţi este muribundă, la fel cum este şi economia. În loc de cooperare, în anemica lume culturală gălăţeană domnesc mai degrabă orgoliile şi invidiile mărunte. În privinţa factorului social, civilizaţia şi spiritul civic trebuie căutate cu lupa prin Galaţi. Cât despre calitatea vieţii, ce ar mai fi de spus?
În Timişoara, prin contrast, există o scenă culturală reală, despre care se mai aude şi prin alte oraşe. Trebuie spus, totuşi, că o parte din lumea culturală timişoreană s-a împotrivit proiectului de candidatură, pe motiv că Asociaţia „Timişoara Capitală Culturală Europeană 2021” (asociaţie înfiinţată de autorităţile locale) ar fi de fapt un paravan folosit de diverşi afacerişti pentru profit. Tot în opoziţie cu Galaţiul, oraşul de pe Bega se bucură de o bună reputaţie de multiculturalism şi de civilizaţie. Să nu uităm că acolo a început Revoluţia. Centrul Galaţiului este urât spre inexistent (fără piaţă sau străzi pietonale), în vreme ce centrul Timişoarei arată chiar bine, o moştenire a Imperiului Austro-Ungar, acum renovată şi pusă în valoare. Autorităţile locale timişorene au mers chiar la Bruxelles, pentru a-şi face lobby, fapt ce pare să fi înclinat balanţa în defavoarea oraşului Cluj-Napoca, cel ce era văzut de mulţi drept câştigătorul râvnitului titlu pentru anul 2021.
Nostalgicii vor spune că şi noi avem la ce să ne raportăm. Cum altfel, din moment ce la Galaţi a fost instalată şi a funcţionat, pentru prima oară în România şi pentru aproape un secol, o instituţie europeană. Este vorba despre Comisia Europeană a Dunării. Mai mult, în 1930, Galaţiul număra 20 de consulate (reprezentanţă a unui stat în alt stat, condusă de un consul - n.r.) şi un viceconsulat la doar 112.000 de locuitori. Problema este însă că despre aproape toate motivele de mândrie putem vorbi exclusiv la timpul trecut, în vreme ce viitorul nu pare deloc glorios, privit prin prisma prezentului.
