Una dintre scenele de film care mi s-au întipărit în memorie se petrece la începutului unui episod al miniseriei "Taxi": cursa nebună, cu destinaţia aeroport, la finele căreia pasagerul se scurge lent din maşină şi îşi varsă necontrolat toate emoţiile acumulate în cele câteva secunde cât durează drumul. Maşina impecabilă, şoferul îndemânatic, clientul în cele din urmă fericit şi întreg. Dar deh, e doar un film, nu zice nimeni că aşa trebuie, sau ar fi recomandat să se întâmple şi în realitate. Ne referim doar la partea de viteză, că în rest, cine nu şi-ar dori profesionalism şi siguranţă deplină, când traversează oraşul şi dă pe cursă, să zicem, 10-15 lei.
Cu siguranţă, mulţi dintre dumneavoastră aţi devenit, de voie, de nevoie, măcar periodic, dacă nu obişnuit, clienţi ai companiilor de taxi din oraş. Vorba ceea, între un autobuz înghesuit la ore de vârf, care vine la anumite ore şi mersul pe jos, parcă e preferabil taxiul ca să ajungi la timp la slujbă sau în alt loc în care trebuie să fii şi punctual, şi nu prea şifonat ori congestionat la faţă. Bun, e simplu. Un telefon şi, dacă linia nu e prea solicitată sau firma aleasă nu are maşinile ocupate, taxiul vine la scară după o aşteptare rezonabilă de 4-5 sau 10 minute. Mă rog, forţa de muncă e mai mobilă uneori decât roata maşinii şi nu toţi nou veniţii ştiu oraşul ca-n palmă.
Baiul apare când maşina cu sigla "taxi" începe să troncăne. Sau când descoperi, stupefiat şi grăbit, că cel de la volan nu prea are chef şi trage de timp, ca să facă drumul cât mai lung. Sau, dimpotrivă, te trezeşti angajat în tot felul de depăşiri, sau că taxiul tău taie cale altor maşini, autobuze, camioane şi tramvaie, prin intersecţii aglomerate. Faci abstracţie de înjurăturile pe care le dă, sau primeşte de la alţi şoferi taximetristul tău, îţi scuipi în sân să nu se întâmple vreo nefăcută până la destinaţie şi stai cuminte într-un colţ de banchetă, aşteptând cu mâna pe portofel să ajungi. Ai ajuns şi surprinză! Nu ai bani „mici”, iar şoferul nu are să îţi dea rest. Măcar atâta aştepţi, dacă nu şi bonul, care de cele mai multe ori nu iese din aparatul de marcat. Nu-ţi baţi capul cu asta, ci cu şoferul care te ceartă că vii cu bani nepotriviţi „şi el abia a intrat în tură”. Faci ce faci, plăteşti şi cobori aproape la fel de dezgustat ca personajul din film, din maşina care, de bine de rău, te-a adus unde ai treabă. Zici că data viitoare nu mai mergi cu taxiul, sau cel puţin nu cu ăla. Dar o faci. Iar şi iar, pentru că nu ai de ales. Şi ei ştiu asta.
În Galaţi, se conduce ca la balamuc. Am văzut taximetrişti cu clienţi sau fără, aruncându-se precum nişte kamikaze în calea altora. Am văzut taxiuri care nu dau prioritate nici pietonilor, nici altor maşini, mai mari sau mai mici, de parcă ar fi cel puţin vreo ambulanţă cu pacient muribund. Am văzut zeci de taxiuri implicate în accidente rutiere care, după ce s-au şifonat serios, au continuat să fie puse „la treabă”, în loc să fie trase pe dreapta, sau trimise la reparat. Foame de bani, sfidarea clienţilor, sau amândouă?
Dincolo de riscurile pe care le presupune şi mersul cu taxiul, la fel ca şi cu orice alt mijloc de transport, n-ar trebui conştientizat faptul că aici e vorba de prestări de servicii care se pot finaliza brusc cu tragedii? Că nimeni nu vrea să-şi plătească cu mâna lui cursa cu dricul!
