Mi-e întotdeauna greu să scriu despre drepturile persoanelor cu handicap sau mai exact despre încălcarea lor, uneori chiar prin lege, dacă nu împotriva ei. Nu este vorba despre milă, întrucât majoritatea oamenilor care trebuie să treacă prin viaţă cu o dizabilitate nici nu vor aşa ceva, dimpotrivă. Îţi vor spune, dacă ai răbdarea să le cunoşti, că dacă au nevoie de ajutor, ţi-l vor cere, dar altfel e mai bine să nu-i sufoci cu grija. Îţi vor spune că, uneori, mândria de-a fi reuşit să facă singuri un lucru banal pentru tine, dar aproape imposibil pentru ei, depăşeşte orice durere, orice mânie izvorâtă din neputinţă. Singurul lucru de care aceşti oameni au nevoie este respectul. Nu respectul pentru handicapul lor, ci pentru ceea ce au realizat, nu în ciuda dizabilităţii, ci înglobând-o în viaţa lor de zi cu zi, fie că era o condiţie dobândită sau una înnăscută. Spectrul dificultăţilor cu care aceşti concetăţeni de-ai noştri se confruntă este foarte larg, aproape imposibil de cuprins cu mintea dacă nu ai cunoscut îndeaproape pe cineva care se află într-o asemenea situaţie.
Imaginaţi-vă că trebuie să faceţi o operaţiune banală, precum schimbatul unui bec, şi nu aveţi un picior, ca să vă puteţi urca pe scaun în siguranţă sau nu aveţi o mână. Sau nu vedeţi. Gândiţi-vă că trebuie să tăiaţi zarzavat pentru mâncare şi nu aveţi degetul mare, să ţineţi ceapa sau morcovul pe tocător. Sau gândiţi-vă că sunteţi în cărucior cu rotile şi trebuie să vă urcaţi într-un tren, atunci când între peron şi platforma trenului există diferenţă de nivel. Oamenii aflaţi în această situaţie au nevoie de sprijin pentru a se integra, pentru a deveni sau redeveni utili lor înşişi şi societăţii. Şi în loc să dea un exemplu, statul îşi imaginează că se poate trăi cu 340 de lei pe lună. Atât primeşte o victimă a accidentului din Clubul Colectiv, care în urma incendiului a rămas, printre altele, fără degetele de la o mână şi cu mobilitate redusă la cele de la mâna sănătoasă, să-i zicem aşa. O persoană care trebuie să se redefinească pe sine, să-şi regăsească pofta de trăi, locul în societate şi menirea.
Şi, evident, nu e singura batjocorită de legea şi de statul român.
