Toată lumea se întreabă de ce nu explică Guvernul, într-un mod coerent şi credibil, ce a avut în cap atunci când şi-a propus să treacă taxele sociale din sarcina angajatorului în cea a angajatului. Aparent cel puţin, e o măsură fără noimă, care nu face decât să dea dureri de cap pentru toată lumea. Pe de o parte, marile confederaţii sindicale par prea puţin convinse de argumentele Executivului în numele… patronatelor, că marea trecere fiscală nu va lăsa mai puţini bani în buzunarele salariaţilor. La nivel de salariul minim, într-adevăr, angajatorul nu prea are ce să facă, trebuie să alinieze cumva cifrele, dar dacă te duci peste zona salariului mediu pe economie deja socotelile încep să dea serios "cu minus" pentru angajaţi, dacă patronii nu vor accepta să compenseze prin creşteri salariale transferul de taxe plănuit de Guvern. De aici, o destul de mare nelinişte printre salariaţi, iar până la sindicatele care ameninţă cu greva generală nu-i decât un pas.
Pe altă parte, nici angajatorii nu-s neapărat de invidiat în această ecuaţie fiscală. Într-adevăr, unii patroni poate că ar fi tentaţi să testeze răbdarea salariaţilor, dar cu siguranţă ar fi o idee proastă într-o perioadă în care oricum mocnesc destule nemulţumiri. Dar chiar şi prin modificarea salariilor, refacerea tuturor contractelor de muncă este taman ce lipsea într-o ţară în care birocraţia este oricum uriaşă, iar predictibilitatea fiscală este apă de ploaie. Puneţi la socoteală şi nou evocata "contribuţie asigurătoare pentru muncă", de 2,25 la sută pentru angajator, un fel de "taxă de solidaritate", dar cu altă pălărie, iar brambureala este totală.
Dincolo de aceste elemente, realizăm de ce Guvernul o dă de gard, dacă privim indicatorii macroeconomici: PIB-ul creşte, dar creşte şi mai mult deficitul bugetar; s-au promis salarii şi pensii mai mari, dar încasările la buget scad; ne lăudăm că duduie economia, dar inflaţia se duce în sus, investiţiile private scad, iar investiţiile publice sunt ca şi inexistente. Ajungem, astfel, la un adevăr foarte simplu care explică toată această degringoladă fiscală: nu sunt bani destui pentru câte promisiuni fără acoperire economică s-au făcut! Acum se încearcă doar păstrarea unor aparenţe pentru ca, în spatele lor, precum în bancul cu bicicleta de la Radio Erevan, să se dea cu o mână şi să se ia cu două. Să fim, cum s-ar spune, şi taxaţi, şi cu banii din salarii luaţi! Dar cine ar putea nega că asta nu este, în felul ei, "o reformă fiscală"?
