Parcă nici salcâmii nu mai pot/ da de ştire păsărilor care
plămădesc misterul în cuibare,/ c-am rămas prizonier la nord!
N-are cine-mi ţine de urât,/ cine-mi pune ceai în călimară,
cine-mi scrie a ultima oară/ primul lied la timp, măcar atât!
N-are cine-mi spune: te salut,/ omule, să ştii că nu se poate,
peste tot sunt păsări îngheţate,/ nici salcâmii nu se mai aud!
Sunt captivul gheţurilor, sunt/ condamnat la ceastă întrebare:
cine-mi trage sania în care/ stă blestemul sfinxului mărunt?
cine-mi pune vorbă la ninsori,/ de nu se opresc măcar o clipă?
Aş ieşi din strâmta mea colibă,/ aş fugi să-mi iau privighetori
din salcâmii care nu mai pot/ sta cu-atâtea păsări în cuibare
când le urcă seceta în floare/ că nu au măcar un pic de nord!
