Învățătorul pensionar Roman Scumpu s-a născut în urmă cu 95 de ani, pe 11 ianuarie 1925, în comuna Priponești, județul Galați, și de când se știe a fost "domnul Învățător". Mama - Natalia Scumpu - a fost educatoare, iar Petru Scumpu - tatăl său - a fost agronom și, o vreme, primar al comunei.
Soția domnului Roman Scumpu este învățătoarea Maria Scumpu, care prin naștere este vrânceancă din Răcoasa. Profesia de dascăl a adus-o, mai întâi, la Bârlad, apoi, în școlile din Valea Mărului și Priponești, din județul Galați.
Doi învățători fruntași
Ambii soți-învățători au fost apreciați în activitatea didactică. Astfel, învățătoarea Maria Scumpu, implicată cu toată ființa sa în educarea școlarilor de la sat, a fost evidențiată drept "Învățătoare fruntașă". La fel și învățătorul Roman Scumpu.
Pentru ilustrarea activității acestei frumoase familii, l-am luat drept "purtător de cuvânt" pe domnul Roman Scumpu, la rându-i fost elev al Școlii primare din Priponești și apoi absolvent al Școlii Normale "Vasile Lupu" din Iași.
În anii 1948-1949, învățătorul Roman Scumpu a fost înlăturat din Învățământ, fiind considerat fiu de chiabur, fiu al unui "dușman al poporului", tatăl său fiind închis, în martie 1946, îmediat după instalarea Guvernului Petru Groza. La rându-i, învățătorul Roman Scumpu a suportat regimul "Școlii de reeducare", fiind trimis de comuniști la DGSM, un detașament care, între altele, avea misiunea de a-i "reeduca" pe fiii de chiaburi!
Roman Scumpu a slujit învățământul gălățean, și nu numai, aproape jumătate de veac, patruzeci și șase de ani, iar în perioada 1966-1974 a fost director al Școlii din Priponești. Pentru seriozitate, profesionalism și creativitate, a fost onorat cu Ordinul "Meritul Cultural".
Deși au ieșit la pensie de ani buni, preocupările cultural-spirituale ale celor doi soţi Scumpu nu au încetat. Domnul Roman publică la diferite publicații și, ca în vremurile când preda la catedră, este înconjurat de cărți și ține pasul cu noutățile editoriale, inclusiv scrierile unor fii ai satului, între aceștia aflându-se scriitorul Ion N. Oprea.
Atmosfera de familie
"Copilăria a fost fericită până pe la vârsta de zece ani, când mama a fost chemată la Ceruri. Apoi, o soră s-a dus și ea la Domnul, pe când avea 18 ani. Supărările din copilărie au culminat cu arestarea tatălui meu", povestește învățătorul Roman Scumpu. Evenimentul care a venit precum un fulger în viața sa și a fraților săi s-a petrecut pe 13 martie 1946, când în fața porții a oprit o mașină din care au coborât doi ofițeri de securitate. "«Scumpule, mergi cu noi»!, zice unul. «Vă așteptam!» a răspuns tatăl meu. «Dar, dați-mi voie să mă bărbieresc și să iau masa cu copiii»", s-a învoit tata...
Cei doi oaspeți nepoftiți s-au privit unul pe celălalt, cu subînțeles, dar au arătat îngăduință și înțelegere... I-au acceptat rugămintea tatălui meu. În scurt timp, l-am văzut pe tata plecând de acasă, între cei doi securiști. Apoi, a urmat o perioadă de incertitudini, de întrebări, de indignări. Timp de patru ani, nu l-am mai văzut pe tata. Am aflat de la cei care cunoșteau situația că tata era considerat de comuniști «dușman al poporului, al orânduirii și parte a chiaburimii». Din acest motiv, a fost condamnat la închisoare. Acuzația a fost fondată și pe faptul că era membru al Partidului Național Țărănesc și, în momentul arestării, era primar al comunei Priponești".
Tradiții creștine din vremea copilăriei
"Până la instalarea fostului regim ateist, sărbătorile creștine aveau o savoare aparte. Apoi, cu arestarea tatălui meu, cu necazurile din familie, aceste sărbători au fost ținute pe ascuns, fiindcă făceau parte din ființa noastră identitară și nu ne puteam rupe de ele".
"Atât cât am învățat, cât și atunci când a venit vremea să luminez eu cu buchea cărții suflete de copii a fost frumos. A fost motivant, mai ales că și soția mea, născută în județul Vrancea, este învățătoare. Noi nu am avut copii naturali, dar avem sute de discipoli, fiindcă am slujit învățământul patruzeci și șase de ani, eu fiind învățător la Valea Mărului și Priponești..."
Chipuri dragi din satul natal
"Chipul mamei, cred că pentru orice copil, este o icoană. Cum mama mea a plecat repede dintre noi, pe când aveam doar zece ani, firește că icoana mamei dăinuie și astăzi în inima mea... Apoi, chipul, cuvintele și faptele părintelui Constantin C. Pricopescu sunt cele care m-au îmbărbătat adeseori, fiindcă încercările în familia mea au fost mari și greu de trecut. Părintele era chipeș și noi, care am trecut prin atâtea încercări, l-am privit ca pe un stâlp de susținere. În comunitate, părintele era respectat foarte mult, respect pe care l-a impus tuturor, prin prestanța sa, insuflând enoriașilor dragostea de Dumnezeu și de aproape. A fost un ales păstor de suflete și mă rog pentru el, mereu, fiindcă ne-a dat speranță atunci când nu mai aveam. Cred că părintele, generos cum îl știu, intermediază și acum pentru noi, acolo, sus, la Ceruri".
Pași către profesia de dascăl
"Văzând eu cât de mult erau respectați domnii învățători, am spus că trebuie să fiu și eu un sprijin pentru alții. Educația trebuie să înceapă întâi în familie, apoi în școala din Biserică și, firește, pe băncile şcolii. Educația nu se face pe fugă, ci temeinic și cu multă dragoste față de ucenici. Noi făceam cu școlarii noștri meditații în mod voluntar. Apoi, îi antrenam pe elevi la activități artistice, la drumeții de cunoașterea naturii și a unor obiective cultural-spirituale. Am iubit mult activitatea culturală și chiar am condus un grup coral, format din eleve, dar mai ales din cadre didactice, în care se afla și soția mea. Se făcea multă carte, iar practica agricolă era și ea o adevărată lecție".
