Angajaţii din învăţământ sunt în prezent în grevă generală pe termen nelimitat, după 18 ani în care, deşi au mai fost proteste, acestea nu au avut amploarea celor din 2005.
Angajaţii din învăţământ cer, printre altele, majorarea salariilor, astfel încât venitul unui profesor debutant să fie cel puțin egal cu salariul mediu brut pe economie, adică de 6.789 de lei (3.870 de lei net). În prezent, un cadru didactic debutant primeşte un salariu net între 2.300 şi 2.500 de lei.
Primele proteste au avut loc în anii '90, imediat după Revoluţie, însă au fost de scurtă durată. Prima mişcare importantă a avut loc în 1999, când profesorii au cerut alocarea pentru Educaţie a 4 la sută din PIB, în condiţiile în care bugetul alocat de guvernanţii de atunci nu asigurau cu certitudine salariile până în vară. Nemulțumiți că Ministerul Finanțelor nu a crescut alocarea din PIB și statul a întârziat repetat plata salariilor, după nenumărate runde de negocieri, profesorii au intrat în grevă generală pe 8 iunie, chiar în pragul examenului de Bacalaureat. Greva s-a încheiat după o săptămână, în condiţiile semnării unui acord între liderii sindicali şi reprezentantul Ministerului Educaţiei şi cel al Finanţelor, prin care aceştia din urmă se angajau să nu mai întârzie plata lefurilor. Însă, pentru că nu s-a obţinut atunci nicio majorare salarială, în ianuarie 2000 au reluat protestele, cerând de data aceasta 6 la sută din PIB pentru Educaţie şi majorarea salariilor. A fost cea mai lungă grevă, timp de cinci săptămâni dascălii au refuzat să intre la ore. Mişcarea s-a soldat în final cu succes, dascălii obţinând o majorare de 80 la sută, acordată în două tranşe. Însă greva a fost oprită numai după ce s-a semnat hotărârea de Guvern, nu pe promisiuni.
Trei săptămâni de grevă şi majorări de 12 la sută în 2005
În 2005, anul şcolar a debutat cu un protest al angajaţilor din Educaţie. Ceea ce s-a crezut a fi la început un modest şi deja tradiţional protest s-a transformat într-o grevă generală de trei săptămâni. Însuşi ministrul Educaţiei de atunci, Mircea Miclea, şi-a dat demisia, în semn de protest pentru că guvernanţii nu-şi respectaseră promisiunile în privinţa bugetului alocat acestui domeniu, acesta fiind de 3,8 la sută din PIB, în loc de 5 la sută. "Întrucât bugetul obţinut pentru 2006 nu concordă cu declaraţiile mele anterioare, perpetuează subfinanţarea cronică şi împiedică derularea proiectelor de anvergură pe care le-am lansat, socotesc că este de datoria mea să-mi depun demisia", declara Miclea, la 11 octombrie 2005, ziua în care a anunţat că renunţa la funcţia de ministru. La conducerea Învăţământului a fost numit Mihail Hărdău, ministrul care va rămâne în istorie pentru faptul că, în timp ce se derulau negocieri, a chemat în judecată sindicatele, la solicitarea guvernanţilor, cum avea să declare ulterior. Deşi în plângerea formulată ministrul Educaţiei susţinea că greva este ilegală, instanţa a dat câştig de cauză sindicaliştilor, considerând nefondată solicitarea lui Hărdău.
În final, după trei săptămâni de grevă, oamenii şcolilor au început să intre la ore, iar în acordul semnat cu Guvernul salariile au fost majorate cu 11,83 la sută din anul următor, tot în două tranşe: în ianuarie 2006 - o creştere de 5,5 la sută, iar a doua de 6 la sută în septembrie 2006, ceea ce a însemnat atunci o creştere medie a salariilor dascălilor în luna septembrie de 1.250.000 lei vechi.
Marea reuşită a grevei din 2005 a fost însă alocarea unui buget de 4,8 la sută din PIB pentru Educaţie, mulţi bani fiind investiţi atunci în infrastructura şcolilor. Cu timpul, bugetul alocat Educaţiei a început să scadă, ajungându-se în acest an la cel mai mic procent din ultimul timp, de nici 3 la sută din PIB.
