Din colecția "Cele mai frumoase poezii finale"
Motto:
"şi omul acela dădea din vioară/ cu-arcuş din nimic şi din paie de grâu,
dădea şi credea că te-ntorci până-n seară/ să-i dai ne/răbdării merinde şi frâu” (Iolanda Cremene)
(!) nu pot să ascund că mi-i teamă de frică,
nu pot să nu văd ce delir şi neant,
ce hohot aud peste tot cum, adică,
e funia foarte aproape de par (!)
(!) ce ştimă bizară, ce harpie lungă
mă strigă să-mi beau cel nimic din înalt,
de parcă n-aş şti că acestea mi-aruncă
primejdii, de parcă aş fi celălalt (!)
(!) acela: adică plecatul spre altă
substanţă mai tristă, mai clară-n adânc,
şi rece şi tâmpă când lacrima-i caldă -
mi-ncuie iubirile-n ochiul meu stâng (!)
(!) a ei: a plecatei pe zare, adică
în tot ce e drept, inutil şi zadar -
nu pot să ascund că mi-i teamă de frică,
şi funia-i foarte aproape de par (!)
