Din colecția "Cele mai frumoase poezii rămase tablou"
Ce durdulie-i fata asta bălăioară...
n-am mai văzut (aşa minune) de când sunt:
de/mersul ei (în lumea asta) mă omoară,
în ochii săi mă simt un fel de sfinx mărunt!
În zori de zi, parol, sunt mort de osteneală,
că (toată noaptea) o visez, în loc să dorm...
îi scriu de zor câte-o fântână cu cerneală
(într-un poem) şi-o jinduiesc încet, enorm!
Mă prăpădesc după principiile sale...
(aşa frumos mă dă la plâns, mă dă la-ntors)...
face din mine firmituri fundamentale,
ori vrăjitor (cu dinadins) uitat în o(r)z!
A zis că vrea să-mi fie ultima mireasă,
dar nu aşa, fără efort, nitam-nisam...
cere să scriu că-i cea mai fină făt-frumoasă,
să fiu văz/duhul din ulciorul lui Khayyam!
Sigur că da... intru-n firida cu secrete
şi mă comport cum se cuvine, cum a zis...
şi răscolesc (până la moarte) pe-ndelete...
şi, când ajung... (nenorocire!)... nu-i deschis!