Francesca Moroşanu din Tuluceşti este unul dintre sutele de boboci de clasa a IX-a care-şi îndreaptă azi paşii plini de speranţă spre şcoală. Poartă în rucsac, alături de multe vise, şi câteva experienţe care i-au umbrit zâmbetul copilăriei: divorţul părinţilor, boala bunicii, recăsătorirea tatălui, plecarea mamei în Spania şi chiar propriile greşeli - corigenţa la matematică într-un an crucial pentru devenirea ei, clasa a VIII-a. Astăzi însă are mari motive de bucurie. A rămas să-şi continue studiile în România, aşa cum cu disperare şi-a dorit toată vara, şi a primit a doua şansă - a ajuns, după etapa a treia de admitere, la clasa de bilingv franceză de la Colegiul Economic.
Pentru că pâinea străinătăţii e amară
În urmă cu două săptămâni, ne-a trimis la redacţie o scrisoare în care ne povestea cât suferă pentru că trebuie să ia drumul străinătăţii: „Când aveam eu şase ani, părinţii mei au divorţat, iar eu şi fratele meu am fost încredinţaţi de tribunal bunicilor mei paterni, care ne-au crescut cu multă dragoste. Bunica mea este foarte bolnavă, face dializă de trei ori pe săptămână şi a orbit. În această situaţie, nu mă mai poate întreţine la şcoală şi sunt nevoită să plec la mama în Spania. Domnilor parlamentari, faceţi ceva, pentru ca părinţii noştri să nu mai fie nevoiţi să plece din ţară! Creaţi-le locuri de muncă, pentru ca noi, copiii, să nu mai învăţăm printre străini, fără dorinţa noastră. Mă îneacă plânsul. Nu vreau să mă despart de bunicii mei, de profesorii mei, cei care, atunci când eram căzută la pământ, m-au făcut să înţeleg că viaţa este frumoasă, că merită să lupt cu necazurile. Vrem să mâncăm mămăliga noastră şi să nu fim nevoiţi să alergăm după pâinea albă şi amară a străinătăţii”, sunt cuvintele unei copile de 15 ani, care a simţit nevoia ca lumea să-i cunoască disperarea.
„Am ales să mă sacrific pe mine”
Bunica fetei, Lina Moroşanu, a renunţat la gândul de a o trimite în Spania, de teamă ca fata să nu se îmbolnăvească. „De mică a fost mai sensibilă, este foarte sufletistă. Dar nu ne mai descurcăm deloc cu banii. Mama lor nu mi-a mai trimis nimic anul trecut. Tatăl lor s-a recăsătorit şi n-are nici el de unde, dintr-un salariu de 700 de lei. Am tot renunţat la o parte dintre medicamente, ca să pot să-i ţin pe ei la şcoală şi aşa am ajuns la dializă. Pe Francesca am mai trimis-o în Spania şi în urmă cu câţiva ani, dar nu s-a putut adapta acolo. Am ales să mă sacrific tot pe mine şi s-o ţin aici, mi-e teamă să nu se întâmple ceva cu ea de atâta suferinţă”, povesteşte bunica cu lacrimi în ochi.
Cum, după atâţia ani de suferinţă, soarta i-a surâs în cele din urmă, Francesca simte că s-a născut a doua oară. „Cred că Dumnezeu are planurile lui cu mine. Veţi mai auzi de mine, pentru că sunt ambiţioasă şi voi munci ca s-o răsplătesc pe bunica pentru tot ceea ce-a făcut şi face pentru mine”, ne spune cu un zâmbet uşor dezorientat, dar cu multă lumină în ochi.
