* Lupta cu buchea cărţii, mai aprigă decât cea cu necazurile * La Şcoala nr. 18, o mână de tineri primesc a doua şansă pentru a se desprinde de sărăcia în care s-au născut * În numai doi ani, cu puţin efort, ei pot căpăta certificat că au absolvit patru clase
Adrian are 16 ani şi este elev în clasa a II-a, la Şcoala Nr. 18 din Galaţi, la programul "A doua şansă". În ianuarie, abia a terminat clasa I. Învăţătoarea Maria Suvarov îi cere să citească o poezie din carte. Adrian se deşiră lung şi cuminte din bancă. Începe să silabisească poticnit, urmărind cu degetul literele, ca şi cum le-ar împunge: "Bi-ne e la n-o-i acasă!/ Nu e l-u-m-e mai fru-moa-să/ Ta-ta, ma-ma şi bu-nici/ Eu şi fră-ţi-o-rii mici./ Toţi aici sun-tem u-niţi/ Bu-cu-roşi şi fe-ri-ciţi."
Adrian nu stă acasă. L-a dus mama lui la adăpostul de zi şi de noapte pentru copiii străzii. "M-a dus pentru că n-aveam lumină, n-aveam cu ce face baie, n-aveam cum să mănânc ceva cald. Avem o cameră la G5, dar pentru că nu sunt bani, n-avem lumină şi nici apă", vine cutremurător de firesc răspunsul său.
"La asta mă gândesc tot timpul. La invenţii"
Cât a stat cu părinţii, nu l-au trimis la şcoală. Noroc cu cei de la centru, care au grijă de el. Ei i-au spus că poate termina patru clase în numai doi ani şi i s-a părut frumos să vină să înveţe să citească şi să socotească, la fel ca orice copil.
"Tata are cancer şi mama e bolnavă de ficat. Tata le cam are cu băutul. Dar şi mama, deşi i-a spus doctorul să se lase. A venit într-o seară la mine la cămin cu capul spart şi cu ochiul vânăt. Pe sora mea, a înfiat-o cineva. Pe fratele meu, nu l-am mai văzut de mult. E bolnav, e la spital, la Găneşti." În timp ce mie mi se taie respiraţia, el îmi înşiră toate aceste nenorociri ca şi cum ar povesti ceva banal. Nicio umbră în ochii lui limpezi şi verzi ca un câmp spuzit cu iarbă. Necazurile au făcut tot timpul parte din viaţa lui şi nu ştie cum e să fie altfel. Greutăţile par să nu-l fi atins. În timp ce trupul i s-a lungit, mai mult decât în mod obişnuit la vârsta de 16 ani, faţa i-a rămas inocentă, exact ca a unui copil de clasa a II-a.
Îl întreb de planuri de viitor, acum că va fi băiat cu şcoală. "Vreau să fiu cineva deştept. Vreau să umblu cu tubuleţe din acelea de sticlă, în care se pun lichide şi când le amesteci, se fac negre şi fac bum! Vreau să inventez o chestie care să te facă invizibil, un fel de undă, dar şi o maşină de zbor cu propulsor. O pui în spate, ţii cârma ca să nu te prăbuşeşti şi zbori. La asta mă gândesc tot timpul. La invenţii. Vreau să inventez maşina timpului, care te ajută să nu îmbătrâneşti. A fost unul, Albert Einstein, care ştia s-o facă. Dar a murit înainte. Eu ca el vreau să fiu. Să fac ceva greu", pare că nu se mai opreşte şuvoiul de vise.
Ca şi cum mi-ar fi ghicit cumva gândurile, îmi spune, cu seriozitate, peste umăr: "O să vezi, am să fiu un geniu". Apoi se întoarce la buchiseala din carte.
"Nu am avut certificat de naştere"
Tot de la adăpostul pentru minori vine şi George, şi el de 16 ani. Pentru el literele sunt curată filosofie. Nu are idealuri aşa mari, precum colegul său Adrian. El vrea să se facă poliţai, pentru că "are pică pe beţivi". E din Băleni. Are o soră care e tot la adăpost şi merge la o altă şcoală. Şi un frate de care îi este dor şi nu mai ştie de mult nimic de el. I-e dor şi de părinţi. Mama şi tata au rămas în sat, muncesc cu ziua pe unde apucă. De mic, şcoala i s-a părut plicticoasă. Adormea în bancă la ore şi nu s-a mai dus. "Stăteam noaptea cu băieţii pe-afară şi dimineaţa eram obosit. Eu am zis că nu mai merg la şcoală, iar părinţii mei n-au zis nimic. Acum ne trimit cei din centru", recunoaşte el.
Andrei are 14 ani şi învăţătoarea îl laudă că este cel mai serios dintre toţi. N-a lipsit o zi, nu a venit niciodată cu temele nefăcute.
"Îmi place mult la şcoală. Tata mi-a zis că, dacă nu învăţ, nu mă angajează nimeni", spune el încruntat şi hotărât să rumege cu totul cartea din faţa lui. Când era mic, n-a putut să fie înscris la şcoală, pentru că nu avea certificat de naştere. Abia când a împlinit 12 ani s-a întâmplat minunea şi aşa iată-l şi pe el în bancă. N-a avut cine să facă hârtii, mama a plecat cu altcineva, iar tata a rămas fără un picior. Aşa, ca un cocostârc, le face mâncare şi-i îngrijeşte, dar de umblat pe străzi nu poate. Câţi fraţi are? îl întreb. Bolboroseşte, adunând pe degete: "Doi şi cu doi, patru fraţi. O soră e în Italia. Alta a plecat cu un băiat. Mai are una care e şi ea la şcoală acum".
Visul lui e să ajungă în Italia la sora cea mare şi să se angajeze.
Când şcoala n-are niciun vis
La clasa cealaltă, la modului III şi IV (clasele a III-a şi a IV-a), Gabriela are 14 ani şi se luptă s-o convingă pe învăţătoarea Silvia Mihalache să o lase să plece acasă. I-a spus întâi c-o doare capul, apoi burta. Femeia n-are ce face şi-i dă drumul. Măcar a venit şi s-a învoit.
"Uneori mă plictisesc la şcoală", recunoaşte ea cu o sinceritate dezarmantă. Mama ei a murit de cancer. A venit la şcoală de gura tatălui său, să-şi termine patru clase măcar. E frumuşică şi isteţică, însă nu e prea convinsă că are ce face cu cartea. "Ce faci dacă se întâmplă ceva cu tatăl tău? Cine va avea grijă de tine, dacă tu n-ai şcoală să te poţi angaja?", predică în pustiu dăscăliţa. "Fraţii mei mai mari", vine imperturbabil răspunsul copilei.
Am curiozitatea s-o întreb cu ce se ocupă fraţii mai mari. "Fură", spune râzând şi fără nicio reţinere Gabriela. Mă abţin să nu fac ochii mai mari decât e cazul. Da, are trei fraţi care fură, îmi repetă ea, ca şi cum nu ar fi nimic deosebit în toată chestia asta.
Colegul ei, Cezar, face clasa a IV-a, la 15 ani. Răsuceşte pagină după pagină dintr-un manual. Are un aer pierdut şi absent. "Am văzut că e greu fără şcoală", spune el ca şi cum ar fi învăţat asta într-o lecţie. Dacă îl întrebi ce vrea să facă în viaţă, dă din umeri. Nu ştie. E greu să privească dincolo de gard, de lucrurile care-l sufocă. Tatăl lui este în comă, a fost lovit la cârciumă. Mama lui era în Italia, dar s-a întors de-o săptămână, de când s-a întâmplat nenorocirea. Mai are doi fraţi: unul lucrează în construcţii, celălalt la videochat.
O gură de aer
Ileana are 16 ani. Vine de pe strada Garofiţei. Părinţii ei sunt săraci, dar îşi doresc foarte mult ca ea să înveţe. "Nu m-au putut înscrie la şcoală pentru că nu aveau buletin. S-au ocupat cei de la Fundaţia Inimă de copil ca să putem măcar acum merge la şcoală", spune fata, despre care învăţătoarea are numai cuvinte de laudă. Vrea să facă şi liceul şi facultatea, iar între timp practică şi sport. Face caiac-canoe, la Tirighina. Viaţa, pentru ea, începe să capete culorile normalităţii.
"Alergăm după ei la supermarket, unde cerşesc"
"Unii sunt oameni serioşi, la casa lor. Am în clasă un băiat, de 24 de ani. Lucrează în construcţii şi face şi lupte la un club. Mi-a zis că vrea să ajungă în Tibet. Deocamdată, l-a trimis patronul lui să facă şcoală, pentru că a văzut că e băiat serios. Astăzi nu e la şcoală, lucrează, dar învaţă singur acasă", spune Maria Suvarov.
Şcoala primară la şansa a doua se face cu duhul blândeţii. "Trebuie să te apropii de ei, să lucrezi cu fiecare în parte, să le asculţi păsurile. Îţi trebuie răbdare. E cu totul altfel decât la învăţământul de masă. Satisfacţiile sunt puţine, pentru că nu ştii niciodată dacă vor găsi forţa să lupte cu necazurile, ca să vină până la sfârşit la cursuri. Sunăm după ei la adăpost, atunci când nu vin. Sau alergăm după ei la supermarketul de alături. Ne spun colegii că au venit spre şcoală, dar se opresc acolo la cerşit", ne spune la plecare învăţătoarea Silvia Mihalache.
Sunt 13 elevi la modulul I-II, dintre care cinci n-au venit niciodată la şcoală. La modulul III-IV, lucrurile devin mai serioase. Sunt 22 de înscrişi şi foarte puţini sunt cei care îşi permit să abandoneze cursurile. Cel mai mic are zece ani, iar cel mai mare i-ar putea fi tată. Are 34 de ani.
