"Tresăltaţi de bucurie, voi, îngerilor, oştire cerească, bucuraţi-vă, voi, toţi cei care îl slujiţi pe Dumnezeu, vestiţi cu sunete de trâmbiţe biruinţa unui împărat atât de mare. Bucură-te şi tu, pământule, învăluit de atâta lumină, căci împăratul cel veşnic te-a îmbrăcat în strălucirea sa şi a izgonit întunericul nopţii tale. Tresaltă de bucurie, sfântă Maică Biserică, împodobită cu splendoarea luminii sale; să răsune sfântul lăcaş de strigătele puternice ale mulţimii". Aşa sună vestirea solemnă a învierii, proclamată în cânt gregorian de către diacon, în toate bisericile romano-catolice, făcând înconjurul lumii, de la Ierusalimul Palestinei şi de la Vaticanul Romei, până la Biserica noastră din Galaţi, "a Sf. Anton de Padova", cum e cunoscută în urbe.
Evanghelistul Matei relatează că după moartea Mântuitorului şi după ce a trecut sâmbăta "în zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul" (Matei 28,1). Putem să ne imaginăm acei paşi: pasul tipic al celui care merge la cimitir, obosit şi vlăguit, cu faţa palidă şi udată de lacrimi, neîmpăcat cu ideea că totul s-a terminat aşa...
Spre deosebire de ucenici, care au fugit şi s-au ascuns, ele sunt acolo: două femei rezistă, înfruntă viaţa aşa cum se prezintă, suportând gustul amar al nedreptăţilor. Sunt acolo, în faţa mormântului, între durerea şi incapacitatea de a se resemna, de a accepta idea că mereu totul trebuie să se termine aşa. Nu e greu să ne imaginăm cum pe faţa acestor femei putem găsi feţele atâtor mame şi bunici, feţele copiilor şi tinerilor care suportă povara şi durerea atâtor nedreptăţi inumane. Putem vedea reflectate în ele feţele tuturor celor care, mergând prin oraş, simt durerea mizeriei, a exploatării, putem vedea feţele acelora a căror privire revelează singurătate şi abandonare pentru că au mâini prea zbârcite. Ele reflectă faţa femeilor, mamelor care plâng văzând că viaţa copiilor lor rămâne înmormântată sub povara corupţiei care sustrage drepturi şi sfărâmă atâtea aspiraţii, sub egoismul zilnic care răstigneşte şi îngroapă speranţa multora, sub birocraţia paralizantă şi sterilă care nu permite ca lucrurile să se schimbe. În durerea lor, ele au faţa tuturor celor care, mergând prin oraş, văd răstignită demnitatea.
Pe faţa acestor femei putem găsi şi faţa ta şi faţa mea. Ca ele putem să nu ne resemnăm cu faptul că lucrurile trebuie să se termine aşa. Şi feţele noastre vorbesc despre răni, despre atâtea infidelităţi, despre încercări şi bătălii pierdute. Deşi inima noastră ştie că lucrurile pot să fie diferite, aproape fără a ne da seama, parcă ne-am obişnuit să convieţuim cu mormântul şi frustrarea. Mai mult, putem ajunge să ne convingem că aceasta este legea vieţii anesteziindu-ne cu evadări care nu fac altceva decât să stingă speranţa pusă de Dumnezeu în mâinile noastre. Aşa este, de atâtea ori, mersul nostru, ca al acestor femei, un mers între dorinţa lui Dumnezeu şi o tristă resemnare. Nu moare numai Învăţătorul: cu El moare speranţa noastră.
"Şi iată, a venit un cutremur mare", continuă evanghelistul (Mt 28,2). Dintr-o dată, acele femei au primit o zguduitură puternică, cineva face să se cutremure pământul sub picioarele lor. Cineva, încă o dată, le vine în întâmpinare ca să le spună: "Nu vă temeţi", însă de data aceasta adăugând: "A înviat după cum a zis!" (Mt 28,6). Aceasta este vestea care, din generaţie în generaţie, continuă să se transmită, în ciuda neputinţei acelora care vor să estompeze fenomenul. Aşadar, să nu ne temem, fraţilor, căci a înviat după cum a zis! Acea viaţă smulsă, distrusă, anihilată pe cruce s-a trezit şi palpită din nou (R. Guardini, Il Signore, Milano 1984, p. 501). Palpitarea Celui Înviat ni se oferă ca dar, ca un cadou, ca orizont. Palpitarea Celui Înviat este ceea ce ne-a fost dăruit şi ceea ce ne este cerut să dăruim la rândul nostru ca forţă transformatoare, ca ferment de umanitate nouă. Cu Învierea, Cristos nu numai că a dat la o parte piatra de la mormânt, ci vrea să dispară şi toate barierele care ne închid în pesimismele noastre sterile, în lumile noastre conceptuale calculate care ne îndepărtează de viaţă, în căutările noastre obsesive de siguranţă şi în nemăsuratele ambiţii capabile de a ne juca cu demnitatea altuia.
Când Marele Preot şi conducătorii religioşi în complicitate cu romanii au crezut că pot calcula totul şi că au ultimul cuvânt de spus, iată că Dumnezeu intră năvalnic pentru a tulbura şi a da peste cap toate criteriile şi a oferi astfel o nouă posibilitate. Încă o dată, Dumnezeu ne vine în întâmpinare, pentru a stabili şi a consolida un timp nou. Aceasta este promisiunea rezervată pentru toate timpurile, aceasta este surpriza lui Dumnezeu pentru poporul său fidel: bucură-te, pentru că viaţa ta ascunde un germen de înviere, o ofertă de viaţă care aşteaptă trezirea. Nu vă temeţi, a înviat! Aceste cuvinte au schimbat pasul Mariei Magdalena şi al celeilalte Marii: este ceea ce le face să pornească din nou în grabă şi să alerge să dea vestea (cf. Mt 28,8); este ceea ce le face să-şi revină; se întorc în oraş ca să se întâlnească cu semenii.
Aşa cum împreună cu ele am intrat în mormânt, tot aşa împreună cu ele vă invit să mergem, să ne întoarcem în oraş, să ne revenim. Să mergem împreună cu ele să anunţăm vestea; să mergem în toate acele locuri unde pare că mormântul a avut ultimul cuvânt şi unde pare că moartea a fost unica soluţie. Să mergem ca să vestim, ca să împărtăşim şi să spunem că este adevărat: Domnul este viu. Este viu mai mult ca oricând şi vrea să învie în atâtea inimi care au îngropat speranţa, visele, demnitatea. Dacă nu facem asta, atunci nu suntem buni creştini. Iată de ce, an de an, glasul Bisericii romano-catolice prin vocea preotului îi cheamă pe fiii săi "Veniţi şi luaţi lumină!", tocmai pentru că doreşte să răspândească tuturor vestea bucuriei luminii lui Cristos cel înviat, împărţind-o tuturor fără teama de a scădea.
Să mergem şi să ne lăsăm surprinşi de aceşti zori diferiţi, să ne lăsăm surprinşi de noutatea pe care numai Cristos poate s-o dea. Să lăsăm ca duioşia şi iubirea sa să mişte paşii noştri, să lăsăm ca bătaia inimii sale să transforme palpitaţia noastră slabă. Fără teamă! Cristos a înviat!
Preot paroh,
Cristian Dumea
Comunitatea catolică din Galaţi
