Cum a ajuns drapelul ţării pe caldarâm, să fie călcat în picioare de toţi trecătorii, nu e greu de imaginat.
Ori l-a pierdut vreun copil venit de la parada de 1 Decembrie, ori s-a desprins de pe maşina vreunui gălăţean patriot care a ţinut steguleţele arborate şi după ce a trecut sărbătoarea, cert este că drapelul a fost purtat de vântul iute şi a rămas lipit pe trotuar, simbol uitat al unei mândrii naţionale care nu durează decât o clipă.
Faptul că românii cumpără obiecte cu drapelul naţional sau chiar drapele în miniatură pe care le arborează în momente festive este un lucru bun. Păcat însă că respectul pentru drapel şi pentru ce înseamnă el se opreşte la câteva clipe de festivitate. Nu merge în profunzime, nu poartă necesara greutate a ceea se se află dincolo de simbol: jertfa înaintaşilor, istoria ţării, momentele de cumpănă când, ridicat deasupra capetelor, steagul, fie el cu stemă sau fără, cu gaură sau fără, ne-a înălţat sufletele peste greutăţi.
