Jurnalul unei misiuni spaţiale
Cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu este primul român intrat în istoria cosmonauticii româneşti şi universale prin misiunea îndeplinită între 14-22 mai 1981. Împreună cu rusul Leonid Popov, românul a zburat cu nava spaţială Soyuz-40, alăturându-se pe orbită echipajului de pe staţia cosmică Saliut-6, aflat deja în misiune în spaţiu de două luni. Sfidând legile firii şi ale gravitaţiei, cosmonautul român a pus astfel în practică şi a confirmat profeţiile şi inovaţiile savantului transilvănean Hermann Oberth, părintele astronauticii. A adus noutăţi în domeniile cercetării spaţiale, al astrofizicii, al studiului radiaţiilor cosmice şi tehnologiilor spaţiale, în medicină, biologie şi psihologie. Astăzi, generalul-maior (r) Dumitru Dorin Prunariu reprezintă România şi elita mondială a specialiştilor la întâlniri internaţionale în domeniul Cosmonauticii, dar şi al Protecţiei Mediului şi Geopoliticii, de la Bucureşti la Paris, de la Geneva la Moscova, din America în China. La o distanţă de 32 de ani lumină de la evenimentul din mai 1981, cosmonautul Dorin Prunariu, pe care l-am întâlnit la Agenţia Spaţială Română, ne-a vorbit despre anii de aur ai Cosmonauticii româneşti şi mondiale de ieri, de astăzi, din viitor.
- Domnule general-maior (r) Dumitru Dorin Prunariu abia aţi revenit de la Paris de la o întrunire a Academiei Internaţionale de Astronautică. Care este stadiul de organizare a activităţilor astronautice în lume?
- La Paris am mers la sesiunea de primăvară a Academiei Internaţionale de Astronautică (IAA), unde am participat - alături de alţi membri ai Consiliului de Conducere al Academiei - la stabilirea calendarului de lucru, luarea unor decizii referitoare la primirea de noi membri şi am propus spre publicare unele lucrări ştiinţifice. Am fost prezent și la lucrările unor comitete ale Federaţiei Internaţionale de Astronautică. Dacă IAA este o instituţie formată din persoane fizice alese datorită calităţilor şi realizărilor deosebite profesionale, FIA este o organizaţie de instituţii la care am participat ca preşedinte al Asociaţiei Exploratorilor Spaţiului Cosmic. Asociaţia noastră este o asociaţie profesională şi educaţională a astronauţilor şi cosmonauţilor şi numără peste 370 de membri din 35 de state din întreaga lume.
- Ziua de 12 aprilie 1961 a rămas întipărită în conştiinţa universală drept ziua unei mari izbânzi: rusul Iuri Gagarin devenea primul om care a călătorit în Cosmos. Ştirea era anunţată la Radio România. Ce impact a avut asupra copilului Dorin Prunariu acest moment?
- În copilărie se ţes toate visele şi pe măsură ce părinţii şi dascălii te sprijină, prin mult studiu şi perseverenţă reuşeşti să-ţi împlineşti visul. Personal, m-au frapat lecturile lui Jules Vernes, iar ştirea de la Radio România despre reuşita lui Iuri Gagarin de a ajunge la bordul navei spaţiale Vostok 1 în spaţiul extraterestru mi-a dat aripi şi motive să visez. Atunci aveam doar 8 ani, dar impactul acestei ştiri senzaţionale, care a revoluţionat lumea, m-a pus pe gânduri şi mai târziu pe fapte.
- La 17 ani, ca membru al Cercului ”Mesagerii Cosmosului” primeaţi Premiul Republican ”Minitehnicus”. Când v-aţi îndreptat către latura practică a zborului?
- Mult mai târziu, în vremea studenţiei, la Facultatea de Inginerie Aerospaţială a Politehnicii Bucureşti, specializarea Aeronave, cu ocazia orelor de practică de vară. Se mergea pe ideea că unii vom putea fi candidaţi la o viitoare selecţionare ca piloţi pentru TAROM. Aici am întâlnit-o şi pe Crina, soţia mea. Ambii ne doream să construim avioane într-o fabrică.
- În primăvara lui 1977 eraţi militar şi aţi aflat despre preselecţia pentru candidaţii cosmonauţi în cadrul Programului de cercetări ştiinţifice ”Intercosmos”, lansat de URSS pentru ţările Europei de Est. Ce şanse vă dădeaţi?
- Nu mă gândeam că voi fi selecţionat, pentru că atunci îi vedeam pe alţi colegi mai buni decât mine. Când comandantul unităţii militare a venit să ne expună oportunitatea de a ne prezenta la ”preselecţia pentru o posibilă misiune în spaţiul cosmic alături de ruşi”, totul părea desprins dintr-un film SF. Am luat însă în calcul posibilitatea să-mi văd soţia, studentă în Bucureşti şi era şi o ocazie să zbor cu un avion militar. Am ridicat mâna şi am spus „da, merg la preselecţie”! Au fost puţin peste 100 de doritori pentru misiunea „Intercosmos” şi s-a întâmplat să trec testul, e adevărat, în a doua fază de investigaţii medicale. Am fost 7 candidaţi, am rămas 5 şi în final am plecat 3 la Moscova din care am rămas eu şi gălăţeanul Mitică Dediu. În martie 1978, ne aflam în Orăşelul Stelar (Zviozdnîi Gorodok), unde ne găseam candidaţi cosmonauţi din cinci ţării şi unde am participat întâi la un curs de limba rusă. În jumătate de an am făcut progrese rapide.
- Pe 12 mai 1981, aţi primit vestea că veţi pleca în misiunea spaţială. Ce contribuţie a avut statul român în alegerea lui Dumitru Dorin Prunariu ca ambasador al românilor în Cosmos?
- În toată perioada celor trei ani, cât a durat pregătirea noastră pentru „aventura” cosmică, am dat examene şi iarăşi examene din 6 în 6 luni. Cam cu jumătate de an înainte de zbor am fost repartizaţi pe echipaje cu câte un partener rus, eu ajungând să fac echipaj cu cosmonautul Leonid Popov. De pe atunci exista, neoficial, orientarea asupra echipajului nostru ca echipaj principal. Despre celălalt echipaj, Dediu-Romanenko, se discuta că va fi dublura noastră. Decizia finală a fost luată, pe baza calificativelor, de partea română care a oficializat rezultatul şi a decis ca eu să reprezint România în misiunea spaţială „Intercosmos”. Atunci am conştientizat faptul că, da, eu voi fi acela care în numele României mă voi urca în vârful acelei rachete şi nu altcineva.
- În 14 mai 1981 lansarea navei cosmice Soyuz 40 a ţinut cu sufletul la gură întreaga naţiune română. În 9 minute aţi parcurs distanţa de la Pământ la Cer. Cum v-aţi adaptat la imponderabilitate?
- Văzută de jos imponderabilitatea pare un mediu plăcut în care pluteşti uşor, nu mai ai greutate, te deplasezi oricum tridimensional. Din punctul celor care o suportă, imponderabilitatea implică multe modificări în organism, neplăceri şi un disconfort general, aspecte intuite în cercetările sale de savantul transilvănean Hermann Oberth (mort în 1989), părintele navigaţiei spaţiale. Au loc modificarea circulaţiei sanguine, a tensiunii din articulaţii, se produce o relaxare totală a muşchilor, perturbaţii vestibulare care durează câteva zile. Uneori sunt stări de uşoare confuzii, mai ales atunci când te raportezi la un anumit spaţiu interior. Cam în 3-4 zile m-am adaptat la aceste condiţii.
România văzută din Cosmos: "Precum o pâine rumenă de casă"
"Pe la 19,30-20,00, treceam pe deasupra României. Era cel mai aşteptat moment. De sus, am asemuit România cu o pâine rumenă de casă. Efectiv forma ei geografică îţi inspiră această comparaţie, deşi nu mă gândeam atunci la Geopolitică. Asemănarea însă mă duce şi la gândul că o pâine rumenă de casă este apetisantă, râvnită şi tentantă pentru mulţi şi că trebuie păzită bine din interior."
- În cele 7 zile, 20 de ore, 42 de minute şi 52 de secunde, cât a durat misiunea în Cosmos, aţi ocolit Pământul de 125 de ori. Aţi parcurs 5.260.000 km, cu o viteză ameţitoare pentru un pământean, de 28.000 km/oră.
- Datorită rotirii în jurul Pământului, la fiecare 24 de ore asistam la 16 răsărituri şi 16 apusuri de Soare, cu tot atâtea perioade de zi şi de noapte. Dar, indiferent de câte ori ne învârteam pe zi în jurul Pământului, pentru a nu ne perturba ritmul biologic, lucram după ceas şi după un ciclu de 24 de ore. Acopeream hublourile, stingeam lumina şi făceam noapte în interiorul navei, apoi descopeream hublourile şi consideram că aveam zi.
- Cum a fost întoarcerea pe pământ?
- Când am plecat din spaţiul cosmic spre pământ trebuia să aducem o anumită cantitate de aparatură folosită la experimente deja efectuate, plus câte ceva din aparatura folosită de echipajul de bază Kovalionok-Savinîh, cu nava lor Soyuz T4. Toate la un loc au dus însă la creşterea masei navei cosmice. La intrarea în atmosferă, paraşuta a întârziat câteva secunde să se deschidă. Ne-am alarmat, iar acele secunde de întârziere ni s-au părut imense; cei de la sol amuţiseră, aşteptau cu sufletul la gură să vadă deznodământul. Când însă s-a deschis paraşuta principală, toţi am răsuflat uşuraţi şi broboanele reci de sudoare au dispărut instantaneu.
"Pământul, o simfonie de culori"
"De după hublourile navei spaţiale, Pământul se dezvăluia sub ochii noştri sub forma unui ghem de vată impenetrabilă. Din cosmos, cromatica Pământului este fascinantă; o simfonie a culorilor de la alb şi griuri la fel de fel de nuanţe de verde, albastru, cafeniu. Munţi roşiatici sau înzăpeziţi, oceane turcoaz şi fluvii poluate se desfăşurau sub privirile noastre", povesteşte cosmonautul român.
- Cu experienţa zborului în această misiune, care este rostul omului în Univers?
- Noi încă ne căutăm locul în Univers. Pe planeta Marte se deplasează un rover, cel mai mare robot trimis până acum pe Marte, cu multă aparatură pentru cercetare ştiinţifică, pentru a determina dacă există viaţă sau nu? Lumea ştiinţifică este convinsă de faptul că nu suntem singuri în Univers. Este imposibil ca măcar probabilistic să nu existe viaţă. Sub ce formă? Cum? Acestea sunt întrebări care aşteaptă răspunsuri. Spiritual vorbind, rostul omului în această lume este să încerce să trăiască armonios, paşnic cu tot ceea ce-l înconjoară; de la generaţie la generaţie se uită tot mai mult acest lucru şi nivelul conştiinţei generale scade alarmant… Între altele, generaţiile viitoare ar înţelege mai bine faptul că echilibrul şi armonia în Univers ar trebui să fie menţinute şi în jurul nostru, faţă de semenii noştri, fiindcă frumuseţile şi rezervele naturale, pe care încă le avem aici pe Pământ, trebuie să le păstrăm pentru cei care vin după noi.
- Într-un interviu televizat afirmaţi că la baza facerii Universului stă o singură energie, o putere creatoare unică…
- Da, nu e o presupunere, ci este o percepţie. E clar că la baza creaţiei Universului stă o singură energie creatoare, o energie universală care guvernează tot ceea ce se întâmplă în Univers. Oricum, este o energie necreată pe care eu am perceput-o ca fiind una pozitivă, pacificatoare, armonioasă. Ea m-a însoţit şi m-a înconjurat în timpul misiunii. Cât am fost în spaţiul cosmic, am simţit că Cineva mă are în grijă, că o mâna ocrotitoare a stat permanent întinsă asupra mea şi mi-a fost ca o protecţie.
Primul român care a ajuns în spaţiu
Cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu s-a născut la 27 septembrie 1952, la Braşov şi este pentru noi primul şi, deocamdată, singurul român care a avut şansa de a participa la un program spaţial ("Intercosmos" lansat de ruşi, între 14-22 mai 1981). Este al 103-lea cetăţean din lume care a avut această șansă. După tată, Simion Prunariu este bănăţean, iar după mamă - Elena Crăciun - este moldovean. Este căsătorit, are doi copii. Este absolvent al Facultăţii de Inginerie Aerospaţială, Universitatea „Politehnica” Bucureşti şi Doctor în Ştiinţe tehnice. Are mai multe specializări şi stagii la Centrul de Pregătire a Cosmonauţilor Iuri Gagarin din Orăşelul Stelar, Rusia (1978-1981), la Institutul Internaţional de Formare şi Management în Aviaţia Civilă Montreal - Canada (1991).
A deţinut mai multe funcţii de la Inspector şef pentru Activităţi Aerospaţiale - Statul Major al Forţelor Aeriene, M.Ap.N. (1981-1990; 1991-1998), la cea de cadru didactic asociat la Facultatea de Inginerie Aerospaţială, UPB (1982-1989).
Au urmat calitatea de Co-leader al proiectului Băncii Mondiale de restructurare a învăţământului superior şi cercetării ştiinţifice din România şi de vice-preşedinte al Fundaţiei EURISC. Între 2004-2005 a fost ambasador al României în Federaţia Rusă şi este preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Agenţiei Spaţiale Române (din 2008). În 2012 a fost ales preşedinte al Filialei Europene a Asociaţiei Exploratorilor Spaţiului Cosmic, iar în prezent este membru în Grupul de Experţi Guvernamentali în cadrul Adunării Generale ONU. Este membru titular al Academiei Internaţionale de Astronautică (2007) şi al Comitetului Naţional COSPAR (1994); membru fondator al Asociaţiei Exploratorilor Spaţiului Cosmic (ASE-1985). Este membru al Comisiei de Astronautică a Academiei Române şi al Societăţii germane de rachete.
Bulgăre de foc: "Noua frontieră a sufletului uman"
”Dumitru Dorin Prunariu este aproape un copil frumos ca însăşi tinereţea, curat cum este curată carnea unui măr. A venit deunăzi la mine la spital să mă vadă, când zăceam bolnav la pat şi am rămas surprins să văd cum eroul naţional poate să fie atât de gingaş, atât de modest, atât de cordial, de savant şi de copilăros, totodată. Nu ştiu cum or fi eroii altor țări în genere, dar ai noştri, fie cei din timpul războiului, fie cei din timp de pace, au ceva de Făt-Frumos în ei. Mă uitam cu ochii în ochii lui Prunariu şi aproape că nu realizam că ochii ăştia ai lui au văzut pământul dinafară. ˝Ai un sentiment ciudat, îmi spune el, anume acela că domini tot globul, dar şi că poţi muri în orice secundă˝. A suportat zborul şi a luat nota maximă. Îmi spunea, plin de modestie, că aceasta s-a întâmplat din pricină că se afla la primul zbor în cosmos... În genere, mă gândeam, omul nu e făcut să zboare în cosmos. După o săptămână, două, trei, patru de imponderabilitate, muşchii care susţin organele interioare se lenevesc grozav, iar la întoarcerea pe pământ, o bună bucată de timp, numărând ore sau chiar zile, fiecare organ devine de câteva ori mai greu de suportat de către muşchii interiori leneviţi. Dar, probabil că foarte iute se va depăşi acest mod primitiv de a zbura în cosmos, descoperindu-se o gravitaţie la purtător. Chiar şi aterizarea din cosmos nu este ceva mai plăcută cu putinţă. Te afli practic într-un bulgăre de foc.
Dumitru Prunariu mi-a spus că cel mai lung moment din viaţa lui l-au constituit cele patru secunde la intrarea în atmosfera terestră, cât a întârziat să se deschidă paraşuta... Şi aterizarea propriu-zisă este ca o cădere de pe o masă pe o podea, cu condiţia să ştii cum să cazi. Imediat eşti întins la orizontală, ca să se distribuie sângele în tot trupul, căci el are altfel tendinţa de a se aduna numai în picioare. Cam aşa arată chipul eroismului adevărat din timp de pace. Opt zile şi ceva de zbor; peste două sute de rotiri cu apusuri şi răsărituri de soare, o muncă asiduă tot timpul la aparate şi abia câte o oră pe zi de contemplare a Pământului prin hublouri.
Nichita Stănescu (fragment apărut în Revista Flacăra, 31 decembrie 1982, pg. 8)
