Istoria celor două REVOLUŢII ale gălăţenilor. Vlad Vasiliu şi Marian Băilă, despre evenimentele din DECEMBRIE '89

Istoria celor două REVOLUŢII ale gălăţenilor. Vlad Vasiliu şi Marian Băilă, despre evenimentele din DECEMBRIE '89
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

* "Am ieşit în stradă cu sufletul curat. Vroiam libertate", îşi aminteşte actorul Vlad Vasiliu * "Nu-mi vine să cred că aveam atâta tupeu în mine. Eram student, eram angajat, aşa a început detaşamentul Dunărea, pe care l-am şi condus", povesteşte Marian Băilă


În decembrie 1989, Galaţiul a avut parte de două revoluţii: cea a celor care au rămas în oraş şi cea a Detaşamentului Dunărea, plecat la Bucureşti pentru a apăra Revoluţia română. Pentru a rememora acele momente istorice, "Viaţa liberă" a stat de vorbă atât cu Vlad Vasiliu, al doilea om al judeţului în 22 decembrie '89, cât şi cu Marian Băilă, comandantul detaşamentului Dunărea.

"Am crezut că la capătul acelui drum se va afla ştreangul"

Reporter: Domnule Vasiliu, în primul rând, de ce aţi ieşit în stradă atunci?

Vlad Vasiliu: Nu mai puteam, nu mai suportam. Chiar se ajunsese la un moment în care ştiai că eşti ascultat şi urlai în gura mare: Spune-i lui Ceauşescu că o duc rău! Am ieşit în stradă cu sufletul curat. Eu, ca actor, vroiam libertate. La fel de importantă ca şi libertatea era burta! Vroiam mâncare. Aveam bani, dar nu aveam ce cumpăra cu ei.

R: Cum aţi ajuns al doilea om din Galaţi?

V.V.: Paradoxul face ca atunci, în 22 decembrie, datorită faptului că reuşisem să calmez puţin mulţimea am fost ales ca vicepreşedinte al consiliului judeţean cetăţenesc, responsabil cu propaganda. Cum am  reuşit, reprezintă şi cel mai emoţionant moment din viaţa mea de actor. Adusesem staţiile şi boxele mari şi am început să recit „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!”. Fiecare vers era repetat de mulţimea din piaţă, ca un ecou. A fost o senzaţie fantastică.

R: Sunteţi în lotul arestaţilor de la Revoluţie. De ce s-a ajuns în această situaţie în acele zile?

V.V.: Colonelul Chebac plecase la Bucureşti, iar nouă ne-a trimis un băiat, despre care a spus că se va descurca. Era Plătică-Vidovici. Omul pur şi simplu şi-a bătut joc de noi. Dacă vă închipuiţi, îl pusese pe Apostol Gurău, cel care fusese ales preşedinte al Consiliului Judeţean Cetăţenesc, cu fundul pe un telefon roşu. Vidovici spunea că acel telefon are o bombă în el, care se va detona în secunda în care va suna. A stat bietul Apostol Gurău cu fundul pe telefon literalmente, de la ora nouă dimineaţa până pe la cinci seara. Înainte de a ne aresta, Plătică a primit un telefon. Din presupunerile mele, cred că a fost vorba despre un telefon de la celebrul general Militaru. Cred că în secunda aia s-a încercat lovitura de stat, cu militari care fuseseră în anturajul generalului. Ştiu că Militaru îi fusese profesor lui Plătică. De altfel, după acel telefon ştiu că a început să se tragă şi la Brăila. Până la arestare am reuşit să rezolvăm problema transportului celor din detaşamentul Dunărea, care urma să plece la Bucureşti, să se pună la dispoziţia Revoluţiei. Ei ştiu că au plecat în două tranşe. Unii în seara de 23 şi unii în dimineaţa zilei de 24. În momentul arestării noastre  cred că mi-a fost pentru prima dată fizic frică de moarte. Drumul până la buncărul în care am fost ţinuţi şase zile a fost cumplit. Pe o scară care se ducea spre măruntaiele clădirii am fost puşi să mergem cu un scaun în braţe printre două rânduri de soldaţi înarmaţi. Am crezut că la capătul acelui drum se va afla ştreangul, iar scaunul ni s-a dat în braţe doar pentru a ne fi luat de sub picioare.

R: Aţi mai ieşi în stradă?

V.V.: Sunt bătrân, dar şi acum aş ieşi. Dacă nu se iese în stradă, nu explodează mămăliga. Exact despre asta a fost vorba atunci, despre asta este vorba şi acum. Voi, cei tineri, puteţi face schimbările pe care vroiam noi să le facem. Revoluţia trebuie înţeleasă exact aşa cum a fost ea. Sigur că au existat şi comicării. Episodul cu Mariana Cur de Fier, care a pus un picior pe balconul Prefecturii şi a spus : „Fetelor, puteţi să faceţi ce vreţi, e libertate!” , după care a venit un medic cu replica: „Faceţi ce vreţi, că eu vă chiuretez”, este absolut real. Însă nu despre asta este vorba. Cei care au făcut Revoluţia, au făcut-o cu sufletul.

Povestea detaşamentului "Dunărea"

Există mai multe variante în ceea ce priveşte această unitate cvasimilitară plecată de la Galaţi. Cifrele diferă de la o sursă la alta. Fie că a fost vorba de 30 de oameni, de 40 sau de 60. Cert este faptul că nişte gălăţeni s-au suit în tren şi au plecat spre Bucureşti pentru a ajuta Revoluţia. Cel care la momentul respectiv a fost desemnat drept comandant al Detaşamentului Dunărea este Marian Băilă.

Reporter: Cum s-a format detaşamentul Dunărea?

Marian Băilă: Povestea este destul de simplă. Eram aici în faţa la Monarch (fostul sediu al UTC n.a.) şi unul vorbea la microfon, dar era puţin cam beat, şi m-am trezit cu un entuziasm din ăla de moment, purtat de situaţia asta istorică şi am început să vorbesc la microfon despre Tudor Vladimirescu, despre Ştefan cel Mare, despre Mihai Viteazu. Asta se întâmpla în 22, pe 23 am plecat la Bucureşti. Nu-mi vine să cred că aveam atâta tupeu în mine. Eram student, eram angajat, aşa a început detaşamentul Dunărea, pe care l-am şi condus. Singura mea cerere, în momentul în care am plecat, a fost ca aceia care vin cu mine să aibă stagiul militar satisfăcut, pentru că ne aşteptam să fim înarmaţi. Lucrurile nu au stat tocmai aşa. În tot detaşamentul au existat doar patru pistoale. Drumul până la Bucureşti a fost îngrozitor. În momentul în care am ajuns în gara Brăila, deja se auzeau gloanţele. Făceam pe noi de frică. 

Până să plecăm am fost şi aici, în faţa Teatrului. La Galaţi, prima oară s-a auzit „Jos comunismul” de la un beţiv. Ulterior strigătul a fost luat de toată piaţa. Până atunci cred că nu realiza nimeni ce se vrea. Până şi şmecherii din partid, pe care îi recunoşteai după celebrele cojoace de Orăştie şi care erau şi ei prezenţi acolo, nu cred că se aşteptau.

R: Cine erau componenţii detaşamentului?

M.B: Unitatea era una formată din oameni simpli, studenţi, infractori de drept comun, ingineri, economişti, erau din toate păturile sociale. Oamenii ăia, aşa cum erau, s-au expus. Poate aşa au considerat ei să-şi ispăşească păcatele. În Bucureşti pot să spun că s-au comportat absolut exemplar, iar cei care spun altceva fabulează.

R: Cum a fost contactul cu Bucureştiul?

M.B: În momentul în care am ajuns, am funcţionat după toate regulile unei unităţi militare. Încă din gară ne aranjasem pe două coloane, iar până să ajungem în centru am trecut prin zeci de filtre ale Gărzilor Patriotice. Gărzile patriotice ne-au percheziţionat şi ne-au lăsat fără bani. Aveam 25 de lei în buzunar când am ajuns acolo, am plecat fără niciun leu.

La Biblioteca Centrală, care era pe colţul celălalt al Palatului Regal. Acolo, când ne-au preluat, că eram în jur de 40, ne-au repartizat la paza unor obiective. Şi am stat acolo până pe 30 sau pe 31. Apăram Palatul Regal, Muzeul de Artă al României, Muzeul de Ceramică şi Porţelan, Muzeul Colecţiilor şi Muzeul Muzicii „George Enescu”, iar patrulele erau formate dintr-un membru al Detaşamentului Dunărea, un poliţist şi un soldat.

R: Cum aţi văzut Bucureştiul acelor zile?

M.B: Erau nişte scene incredibile. Era o debandadă totală. Erau cadavre pe stradă pe care lumea le scuipa sau le lovea cu piciorul, din simplul motiv că cineva spusese că respectivul om era terorist. Revoluţia a scos şi ce a fost rău în oameni, dar şi ce este mai bun. Noi apăram Palatul. La un moment dat am văzut un angajat al Palatului îngenuncheat în faţa unui tablou. „Ştefan cel Mare şi arcaşii”, dacă nu mă înşel. Tabloul respectiv fusese dus la un moment dat în biroul unui membru de partid, iar funcţionarul credea că s-a pierdut complet.

R: Au existat morţi din rândul gălăţenilor?

M.B.:  Nu. La un moment dat se trăgea asupra noastră şi mergeam în zig-zag, aşa cum învăţasem în armată, ca să evit gloanţele. În momentul în care am ajuns pe partea cealaltă a străzii, militarul cu care eram m-a întrebat dacă sunt nebun, pentru că făcusem zig zagul exact invers faţă de cum eram învăţat în Armată. Tot ce făcusem era practic să îi dau mai mult timp trăgătorului să mă ochească. Îmi este clar că motivul pentru care ne-am întors cu toţii acasă este că pur şi simplu nu a vrut nimeni să ne împuşte. Singurul mort a fost un bucureştean care se credea Rambo. Mergea cu cuţitul legat de gheată şi a fost lovit de un glonţ. Slavă Domnului, ne-am întors cu toţii acasă!

R: După întoarcerea acasă, în timpul proceselor comunismului, aţi fost chemat vreodată la Parchet?

M.B: În calitate de comandant al detaşamentului Dunărea şi de participant la Revoluţie am fost vizitat de două persoane din Parchet de-abia prin 2006 sau 2007. Le-am zis că am nevoie de o zi pentru a le povesti absolut tot, iar reacţia lor a fost : „Mai bine spunem că nu v-am găsit”.

Detaşamentul "Dunărea" în presa vremii

În numărul din 31 decembrie 1989, într-un articol intitulat "Tineri gălăţeni de care suntem mândri", "Viaţa liberă" îi enumera pe cei care au făcut parte din detaşamentul Dunărea. Iată-i, exact aşa cum erau ei amintiţi atunci: "Marian Băilă - comandantul detaşamentului, Braşoveanu Petru - comandant obiectiv, Stoleru Eugen, Coatu Gheorghe, Mocanu Maftei, Bargan Daniel, Schipor Valentin, Juglan Cornel, Matei Cristian, Nechifor Dorel, Sălăvăstru Costică, Tudose Gelu, Bejan Romică, Blaga Sorin, Godină Victor, Polemis Cătălin, Enache Stelian, Tofan Gabriel, Manafu Constantin, Panaite Gheorghe, Anghel Mariana, Frăţilă Angelica, Stângă Petrică, Toderaşcu Costel, Cernamoreţ Dan, Raivan Gabriel, Diaconu Solomon Lucian, Lupu Gicu, Balint Victor, Lupu Ciprian, Verga Nicolae, Matei Marian, Holban Alexandru, Lache Constantin, Matei Ionel, Bălicoi Laurenţiu, Gheorghe George, Aurică Dumitru, Ercu Iordache, Antonio Nicuşor, Serian Gheorghe Marcel, Teodoru Gabriel, Cominos Leonard şi Andrei Aristide".

Imediat după ce au ajuns la Bucureşti, gălăţenii au mai cerut ceva întăriri de acasă. "A doua zi au mai venit nişte oameni, dar majoritatea erau copii de 15-16-17 ani. Eu i-am trimis acasă, pentru că nu vroiam să îi expun. Nu ştiu însă unde au plecat după aceea", şi-a amintit despre acele momente Marian Băilă.

"Mulţi dintre cei din Detaşamentul Dunărea au rămas cu ideea că lumea ar trebui să le fie veşnic datoare cu ceva. Nicio patrie nu-i datoare la nesfârşit. Eu am renunţat la certificatul de revoluţionar, după prima preschimbare, pentru că pur şi simplu nu aveam nevoie de el. A fost nevoie să am certificat de revoluţionar la un moment dat, pur şi simplu pentru că, în calitate de comandant de detaşament, trebuia să autentific prezenţa acelor oameni acolo. După aceea am renunţat la acea hârtie", a mai spus Marian Băilă.

Citit 4586 ori Ultima modificare Duminică, 21 Decembrie 2014 17:44

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.