În cele din urmă, după lupte seculare, proprietarii buni platnici au găsit înţelegere din partea celor de la Apă Canal şi se pot branşa individual la reţeaua de apă. Acum, cu Apatermul falimentar, cu căldura şi apa caldă în incertitudine, cu situaţia datornicilor în aer, cu CET-ul oprit şi cu un oraş ajuns în cel mai de jos punct al său de la Evul Mediu încoace, poate că a venit timpul notei de plată, cu tot cu bon fiscal, că tot este moda de aşa natură.
Nu de alta, dar pentru situaţia absolut absurdă în care a ajuns acest fost centru industrial al României comuniste se fac vinovaţi mai mulţi oameni, fie din mediul de afaceri, fie din mediul politic, fie simpli administratori şi preşedinţi ai asociaţiilor de proprietari.
Vreau să cred că mai jos de atât nu se poate, deşi, vorba aceea, istoria ne demonstrează de foarte multe ori fix contrariul. Pentru însănătoşirea acestei urbe este nevoie serioasă de zăngănit de cătuşe. Fără a tăia cancerul din rădăcină nu poţi merge spre mai bine.
În principiu, munca procurorilor este destul de mult uşurată de sutele de articole apărute în ultimii 25 de ani în presa gălăţeană. Pot fi chiar de acord că multe dintre faptele semnalate de jurnalişti s-au prescris. Altele însă au rămas perfect anchetabile. Să luăm, spre exemplu, dezastrul de la Apaterm. Cu pixul în mână, în urmă cu ceva timp am scos la iveală pagube de nu mai puţin de 7,1 milioane de euro, şi asta doar în 2014. Atunci, oamenii din Apaterm ne-au luat de urechi cum că ale noastre calcule ar fi eronate. Pot fi de acord şi cu asta. Pot fi de acord că am greşit, chiar şi cu câteva milioane de euro. Dar dacă am greşit în minus? Dacă acele calcule ar scoate la iveală nu 7,1 milioane de euro dispăruţi, ci, să spunem, 20?
La o analiză serioasă a fenomenelor ce au dus la această groaznică decădere a Galaţiului se pot găsi reţele infracţionale demne de o adevărată "Caracatiţă". De jos în sus, parcă cineva şi-a fixat ca obiectiv ca acest oraş să se ducă de râpă. Obiectivul a fost pe deplin îndeplinit. Ba mai mult, a fost chiar depăşit, dacă stăm să ne gândim că între două recensăminte au dispărut peste 100.000 de plătitori de taxe şi impozite.
Dacă procesul de curăţare nu va începe cât mai curând, vom avea şansa să rămânem, cel puţin până în 2020, în aceeaşi mocirlă. Sau să urmăm exemplul atâtor gălăţeni care au luat calea străinătăţii. Eu personal nu îmi doresc acest lucru.
Îmi doresc ca al meu copil să aibă şansa de a creşte într-un oraş curat, european, cu şanse reale în viaţă. Vreau un oraş cu transport decent. Vreau un oraş în care să fie căldură iarna. Vreau un oraş în care să poţi bea apa de la robinet. Vreau un oraş cu port de pasageri. Vreau să îmi pot invita prietenii din alte oraşe la o croazieră pe Dunăre, cu plecare din Galaţi. Vreau să nu mai folosesc bacul sau ruta ocolitoare pentru a ajunge la Constanţa. Vreau să văd pe ce se cheltuiesc taxele mele locale.
Sper ca aceste dorinţe să nu fie vise deşarte. Sper ca peste câţiva ani să pot scrie un editorial pe undeva despre cât de mult a crescut Galaţiul, renăscut ca o adevărată pasăre Phoenix din propria-i cenuşă. Până atunci, le urez procurorilor o călduroasă trezire!
