Missi priveşte lumea prin cei mai mari şi mai albaştri ochi pe care i-a avut vreodată o pisică birmaneză. E drept, privirea e uşor unidirecţională, spre deliciul celor care sunt fanii preşedintelui ţării sau, dimpotrivă, adversarii lui. Lăbuţele de ciocolată neagră pun în valoare blăniţa de cafea cu lapte.
De aproape jumătate de an trăieşte de pe o zi pe alta, din bunăvoinţa iubitorilor de pisici. E mai mereu flămândă, dar chiar şi atunci când este hrănită caută mai degrabă alintul şi afecţiunea decât mâncarea.
Missi, deşi e o pisică de rasă, trăieşte pe stradă. Se vede clar în atitudinea şi comportamentul ei că a avut şi vremuri mai bune în care a trăit într-o casă cu un stăpân iubitor. E greu de înţeles cum a putut ajunge în stradă, ce inimă a avut omul care a azvârlit-o în drum, condamnând-o la o moarte lentă şi sigură. E de mirare că a rezistat atât de mult fără casă.
Missi este speriată de oameni, dar în acelaşi timp dornică de iubire. Dacă i-ai câştigat încrederea, ţi se aşterne la picioare, cuminte, sau te urmează peste tot. E destul de vorbăreaţă ca orice birmaneză respectabilă, chit că mieunatul nu e prea... cristalin.
Nu e deparazitată, nici vaccinată, şi ar avea cu siguranţă nevoie de un control medical, chiar dacă nu pare bolnavă. Cine şi-o doreşte pe Missi ca animal de companie şi prieten de nădejde să ne contacteze la „Viaţa liberă”.
