Când ai văzut că nu mai am cuvinte
şi stau Pustiu la margine de Sat,
m-ai dat Ion de suflet la Uitare,
de sufletul Cuvântului m-ai dat!
Şi stau şi tac şi tac şi stau...cum tace
şi stă-n salcâm nimicul tot şi-mi dă
tot ce a strâns din viaţa mea prea lungă,
mai lungă decât moartea...ă! hă! hă!
Şi-mi dă, şi iau...şi simt că mi se umple
(încet, de tot) Uitarea cu Nimic –
mai am vro trei secunde-n buzunare,
şi-n ochi mi-i gol, şi-n inimă mi-i frig!
Mă strigă Satul...vine să m-asculte,
să dau!...dar ce, dacă nu am Cuvânt?! –
dau Lacrima mea plină de Onoare,
dau Tot Nimicul care, iată, Sînt!
