cuvântul a venit cu vântul/ şi s-a oprit pentru hodină
în lutul meu fără suflare,/ fără ferestre, fără frică –
apoi – în jurul lui, cu grijă,/ cu drag şi lacrimi şi lumină –
maica mi-a dat viu, chip şi nume/ – să văd, s-aud, să ştiu ce strigă
şi să pricep că-n astă viaţă/ sunt rodul ei până la moarte,
că până când şi până unde/ nu-i nici aproape, nici departe
din când în când, din unde-n unde,/ din dor în dor, din frică-n frică –
sunt lămurit cu toate cele/ şi chiar nu am vro îndoială,
chiar iată-mă-ntr-un loc din care/ văd numai contrasens, adică
pot spune limpede, cu milă,/ cu vorbă rece, triumfală:
cu vântul a plecat cuvântul/ spre lut, spre dincolo de ape –
şi văd şi-aud că pân-acolo/ nu-i nici departe, nici aproape
(Din colecţia „Cele mai clare poezii rămase tablou”)
