Când am ajuns, Ea nu era Acolo!.../ nimeni n-a vrut să-mi spună unde este!.../ şi am strigat-o, dar am auzit/ un râs şi-un plâns din Adâncimi Celeste!
Nu-i râsul Ei! nu-i plânsul Ei! – mi-am zis – / Ea n-are cum să ştie şi să poată/ ce-nseamnă bun şi rău, frumos şi hâd,/ nu râde şi nu plânge niciodată,/ nu dă nimic, ia tot, fără s-aleagă.../ şi-i (pururea) cu Sine împăcată!
Unde o fi?...oare de ce nu vrea/ să mi s-arate?...cine mi-o ascunde?.../ nu este-a mea, dar cred că am (şi eu)/ un strop din tăinuirile-i fecunde.../ că doar n-am dat cu puşca-n dumnezeu.../ şi n-am pus piedici strâmbe la secunde!
Ce pot să fac?...n-am ce să fac!...nu-mi pare/ că nu-i închis, acolo, pentru mine!/ nu-mi pare că n-am loc numai Aici,/ printre visări sterile şi ruine,/ printre idei cu mâinile murdare.../ printre cei mulţi cu străluciri puţine!
Când am ajuns, ea nu era Aici!.../ toţi râd şi plâng şi mă întreabă unde-i (?!).../ ce pot să ştiu?...mi-i milă! văd! şi zic:/ orbecăim prin mijlocul secundei!
