Mamă, mai bine mă făceai fântână,/ să aibă unde veni îndrăgostiţii şi însetaţii şi ulcioarele,/ mână de mână,/ unde să-şi facă vrăbiile cuiburi şi să cânte când vine o fată/ după oleacă de apă cu lună plină şi uitată/ în ochiul adânc şi la fel de înalt/ ca plânsul din ochii matale,/ care au umplut izvoarele din deal şi din vale!
Mamă, iartă-mă că nu m-ai făcut fântână/ şi m-ai făcut poet şi nu-mi dau sama/ că din laptele matale am învăţat cum se stârneşte şi cum se îngână "nec plus ultra” şi „si vis amari, ama!”.../ şi cum se trăieşte şi se moare în limba română,/ despre care mi-ai zis odinioară/ că-i cea mai frumoasă din lume/ şi nu a murit niciodată şi nici n-are să moară!
