(!?) hai să fim ai nimănui/ chiar „la cotul donului” –
crâşma noastră veche-veche,/ unde zice la ureche
ionică (moş scripcarul)/ despre cum ne bem amarul
şi dulceaţa, despre cele/ mai uşoare şi mai grele
zile, nopţi, câte ni-s date/ – hai să bem (pe săturate)
câte una mică...tare.../ dacă n-avem bani...de mare...
şi să ne-amintim de-atuncea,/ când abia-ncolţise crucea
noastră de voinici, când lumea/ se-ntreba cine anume-a
dat să ne-ntâlnim într-astă/ bucurie şi năpastă,
căreia îi spunem viaţă/ lungă, scurtă, caragaţă,
strâmbă, dreaptă, dar frumoasă/ – nu-i aşa că nu ne pasă
ş-o trăim aşa, cum sună/ straşnic (moş ion) din strună (?!)
(!) hai să fim ai nimănui/ chiar „la cotul donului” –
şi să (nu) uităm ce-nseamnă/ că am prins încă o toamnă,
că suntem (încă) departe/ de tăcere şi de moarte –
ş-am să-ţi scriu frumos, bădie.../ chiar această poezie (!!!)
