Ar putea fi ultima – oricum, e tot pentru sufletul tău fiindcă numai tu ai scos în lumină tot ce am avut dincolo de urât şi de rău !!!   Ar putea fi ultima – cum şi prima tot pentru tine a fost fiindcă numai în mijlocul tău am găsit îndurare şi durare şi adăpost !!!   Ar putea fi ultima – dar asta nu s-a(r) (fi) scris nici o dată, chiar dacă toţi poeţii au încercat cu peniţă de aur, cu cerneală nestemată !!!   Ar putea fi ultima fiindcă numai în DEŞERTĂCIUNE ...

Recunosc! Sunt cel mai mare pânditor din partea de Sud a Universului de Nord! Şi nu de alaltăieri, de ieri, de azi...ci tocmai de când m-a dat mama de mâncare şi de băutură la indiferenţa marelui Anonim, la deferenţa micului Cunoscut şi la rapacitatea eternului Nimic!...Şi pândesc încet, corect şi insistent, din adăpostul luminii, din adăpostul întunericului, din adăpostul închipuirii, din cele mai fine şi mai greu de bănuit unghere al Deşertăciunii...poate-poate mă prin ...

Bună dimineaţa, doamnă Toamna mea, sosesc să-ţi scriu pe negură sonete şi să intrăm cu ele în odaie – pentru plecare nu mai sunt bilete!   Tocmai la primăvară vine trenul de unde-ncepe steaua mea să cadă – vine cu ea, s-o mai ridici oleacă, măcar până în teiul din ogradă,   măcar până-n salcâmul din grădină, sub care-am stat cu sufletul la vale şi ochii scoşi (de dor) din balamale – e Toamna mea, şi trebuie să vină!   Bună dimineaţa, doamnă Toamna me ...

Se spune că, dacă treci pe plângă o mătrăgună...şi eşti umplut cu greşeli şi hurui de păcate şi resentimente şi aversiuni şi alte otrăvuri fizice şi sufleteşti, această plantă spontană şi ucigătoare, în cazul că guşti din ea, însă foarte folositoare în industria farmaceutică, se ofileşte brusc, se retrage-n sinea-i vegetală, se supără şi se ruşinează când vede şi aude cine are curajul şi nesimţirea să-i murdărească împrejurul! Şi nu-i nici o problem� ...

o văd şi-acum cum vine de la deal,/ pe cărăruia şerpuită, lungă, cum stă pe loc, aşa, din când în când,/ să-şi tragă duhul ostenit de muncă   o văd şi-acum cum vine de la câmp,/ pe drumul cu-arătare colburoasă, cum duce palma streaşină la ochi,/ să vadă cât mai merge pân-acasă   o văd şi-acum – prin lacrimă o văd/ – cum vine de la vale, cum şi-adună şi of şi gând şi vlagă – văd şi ştiu/ că vine mama – vestea cea mai bună   o văd şi-acum � ...

Nimic mai adevărat decât constatarea (tristă ori veselă) că nenea Ulise a fost un aventurier, iar nevasta lui, tanti Penelopa, a fost o proastă...că l-a tot aşteptat şi l-a tot tânjit atâta timp şi atâta vreme, iar el, vai de scăfârlia lui de grec viteaz şi infidel, umbla după sirene fecioare, sau văduve, sau divorţate, sau amante, sau naive, sau curve...pur şi simplu! Nimic mai adevărat decât constatarea că acelaşi erou în ghilimele trebuia dat în judecată, dacă grec ...

Cu lemne de la tata mi-am făcut o punte-nspre secunda următoare – o scară până-n vis, până la cer, până la steaua mea cea-ntâmplătoare, să pot ajunge (noaptea) lângă ea, fiindcă (ziua) doarme, nu se vede, s-o şterg de praf, de pulbere, de scrum, poate mi-ajunge până la perete, până la uşa care s-a deschis mereu şi larg şi mult şi primitoare, mereu cu mama şi cu tata-n prag: doi sfinţi scoborâtori din cale-n dare!   Doi călători care au fost...şi sunt lumina mea ...

Demult. Iarnă completă, normală, cuprinzătoare. Nămeţi sclipitori, mişcători, după cum reuşeşte soarele să se iţească şi după cum bate vântul. Câţiva copii zgribuliţi, cu săniuţe mai clasice, mai moderne...ca să zic aşa. Din când în când, câte-un ţăran curajos şi mânat de trebuinţă frământă omătul pe cărăruia care duce la fântâna din deal, la fântâna din vale, la fântâna de mai departe. Că aşa-i cătunul acesta: are trei fântâni, un drum scurt, c ...

Cu lapte de la mama am ajuns la poarta celor şapte ani de-acasă – şi am bătut încet...şi m-au primit chiar la-nceput de toamnă majestoasă, chiar când se suie galbenu-n gutui şi se adună poamele pe masă, când sunt tristeţi pe suflet şi pe gând, şi păsări rare în pădurea deasă!   Cu lapte de la mama am făcut trei paşi încolo şi doi paşi încoace – aşa, încet-încet, mă-ndepărtam de-un templu-adânc, de linişte şi pace, de făt-frumos, de zmeu şi de noroc, de ...

Nenea Costică Prăpăd stă-ntr-o cocioabă, pe strada Păpădiei, la numărul 13 bis. Nu are nici un fel de nevastă. Ultima-i jumate, Maria Prăpăd, fostă Mohor, a şters-o de pe suprafaţa Pământului. Acum stă la doi metri sub sol, într-un loc special şi mult mai confortabil decât cel în care şi-a trăit/mâncat zilele şi nopţile în compania dragului de Costică. Altfel spus, din dorinţa unui echilibru stabil, ea i-a ronţăit zilele lui, iar el i-a consumat nopţile ei. Însă ...