Cu atâta intensitate pot pentru ca să mă gândesc la tine şi cu atât de mult zor şi dor pot pentru ca să vreau să vină iarna, încât chiar te văd aievea şi chiar aud cum începe să ningă. Te văd venind dinspre "nordul obiectelor" (cum zice poetul Ioanid Romanescu)... dinspre nordul tuturor obiectelor mele şi dinspre nordul tuturor obiectelor tale. Chiar şi dinspre nordul cel mai apropiat de sud te văd. Chiar şi dinspre nordul obiectelor fără nord te văd cum vii. Chiar şi dinspre nordul obiectelor fără sud te văd cum vii. Şi te văd cum vii chiar şi dinspre Nimeni şi dinspre Nimic. Şi ştiu că acestea două alcătuiri, mai ales acestea, au cel mai limpede miază/nord şi cel mai limpede miază/sud. Şi ştiu că, oriunde şi oricum ai fi pe această mărgeauă de lut, nordul stă ochi în ochi cu sudul, nas în nas, gând în gând, vis în vis şi tot în tot. Adică, altfel spus, cu atâta intensitate pot pentru ca să mă mai gândesc la tine, încât niciodată nu ai de unde să nu mai vii!... Nu?
Da... şi chiar aud cum începe să ningă mult mai frumos decât în poveştile fraţilor Grimm!... Şi chiar aud cum începe să ningă frumos cum numai în mahalalele noastre moldave ştie şi poate să ningă! Dar... oare cine mai ştie şi cine mai poate să ningă? Oare-ţi mai aminteşti clipa de atunci, mare cât roata Carului Mare, când stăteam la geamurile Copilăriei şi gândeam în şoaptă şi ziceam în şoaptă: "Eu ning, tu ningi, el ninge.../ conjugăm plus curat într-un verb,/ feminin avem viscol în sânge,/ masculin substantivele fierb!//... Numai Ea nu mai poate să ningă.../ (a rămas pe-o Golgotă de crengi).../ feminin troienim duminică/ pe mirtul pronumelor reci!?"... Care Ea? Ea, următoarea! Uite-o: "Unde ai fost, superbă femeie de zăpadă?/ Am plâns corect şi am crezut că nu mai vii!/ Mi-e dor de tine, te-aş chema la mine-n casă,/ dar este cald şi te poţi duce dintre vii!// Frumoasa mea, doar geamul ăsta ne desparte/... (ne/norocire pusă între frig şi cald)/... orice ar fi, nu pot să cred că eşti cealaltă,/ nici tu nu crezi (nicicând) că eu sunt celălalt!// Mă uit pe geam, îţi fac un semn de bucurie,/ mă rog la cer să fie frig şi să mai stai,/ mă rog să-mi deie cerul ger la mine-n casă/ şi să te chem cu cel mai pur şi simplu "hai"!// Chiar mă topesc de dor, femeie de zăpadă.../ şi (în curând) voi fi nimic, nimic, nimic.../ şi (în curând) geamul acesta se va sparge/... Degeaba tot... şi numai tu-ntre cald şi frig!//"... Nu? Sigur că da!... Cu atâta intensitate pot pentru ca să mă mai gândesc la tine, încât chiar te văd aievea şi chiar aud cum începe să ningă!... Parol!
