eu nu ţi-am adus apă vie/ izvoarele mele sunt moarte
şi nici o scânteie înaltă/ să vezi ce lumină mai arde
în ochii aceleia care/ a râs şi a plâns pentru tine
cu preţul dispreţului dinspre/ blestemele tale senine
cu preţul uitării în cele/ mai mici şi mai negre firide
din tot ce mai este-amintire/ la geamul ce nu se deschide
eu nu ţi-am adus desfătare/ cuvintele mele sunt sparte
îmi umblă gheţarii prin sânge/ să afle titanice moarte
să plângă epave umplute/ cu suflete grele de viaţă
să îmble să plângă întruna/ aşa până când se dezgheaţă
aşa până când mai începe/ o dată (re)facerea lumii
pe care-am băut-o cu tine/ şi care (des)credere nu mi-i
blestemă-mă până s-aude/ acolo-n palatul din care
veghează nimicul şi totul/ de-a pururea jurul cel mare
şi fulgeră încă o dată/ şi tună şi plouă-n pustie
şi-mi împle izvoarele iarăşi.../ şi-ncep să-ţi aduc apă vie.
