Ce turte minunate făcea mama,
pe plită, descântându-le... nu poţi
să n-o auzi cum pune de plămadă...!...
(făcea puţine, şi-ajungeau la toţi)!
Vorbea cu ploaia şi vorbea cu grâul,
cu dumnezeu vorbea despre pământ,
şi plămădea, şi frământa, sărmana,
cele mai bune turte de oricând!
Vorbea cu ciocârlia purtătoare
de vis, de dor şi de cuvânt la cer...
şi murmura o doină despre care
pline cu grâu, cu maci şi cu mister!
Ş-acum o văd cum face semnul crucii
pe aluat, să fie cu noroc,
să crească negreşit... mă uit în zare
ş-aud ş-acum cum turtele se coc!
Ce gând curat şi simplu şi cât suflet
a pus în pâinea (asta) de atunci...!...
(mereu zicea: mănâncă şi fă-ţi cruce...
şi nici o fărmătură să n-arunci!)...
Mi-i tare dor, mi-i tare dor de mama...
o văd pe deal, acolo, înapoi,
cum face turte şi le dă de-a dura,
s-ajungă (de sub grâu) până la noi!
