La doar câteva minute după ce a încheiat victorioasă concursul, înainte a intra la controlul antidoping, am avut plăcerea de a auzi, telefonic, vocea fericită a Elenei Ramona Andrieş. Marea surpriză a fost că, în locul unei euforii fireşti la care ne aşteptam, am dat peste o persoană deja cu gândul la munca necesară pentru alte noi medalii la campionate mondiale şi europene.
- Te îmbrățișăm cu drag, ești mândria Galațiului în aceste momente. S-au mai dus din lacrimile din timpul intonării imnului, ești gata de un flash - interviu pentru "Viața Liberă"?
- Foarte puţin, încă le am mai am (râde...), dar încerc să mă abţin. Acolo, pe podium, sus, să cânte imnul României pentru mine, la noi acasă, a fost... maxim! Realizam că sunt campioană, că un prim vis s-a împlinit. O realizare imensă şi o bucurie pe măsură. Acum, că au mai trecut câteva minute, văd aceste medalii şi ca o motivaţie de a merge mai departe, sunt gânduri la munca pe care o am de făcut privind spre Mondiale, spre alte Europene...
- Reacţionezi la fel ca anul trecut, la câteva minute după aurul de la Europenele de tineret, când îmi spuneai că deja te gândeşti la Mondial. Acum, la fel, nu s-au dus încă lacrimile de fericire şi te gândeşti la muncă...
- Păi cum să fie altfel, dacă numai asta am în cap, numai medalii, vreau numai locul 1 (râde din nou). Iar ca să ajungi pe locul 1 trebuie să munceşti foarte mult.
- Cum a fost în concurs, ţi-a fost teamă de Anais Michel (contracandidata la primul loc, campioana europeană de anul trecut)?
- Deloc. Aveam încredere în mine, mai ales că am fost mai bună ca ea şi la Campionatul Mondial de anul trecut. Singura mea grijă a fost să mă concentrez pe ce am de făcut. Toate gândurile, toată atenţia, doar la antrenor şi la bară. Când reuşeşti asta şi eşti foarte bine pregătit, iată că îţi iese. Am ascultat sfaturile antrenorului şi a mers totul foarte bine.
"Mi-am mai dat o şansă şi m-am agăţat de ea"
- În acest timp foarte scurt care a trecut de la victorie, te-ai gândit şi la trecut, la acel an în care puteai să revii în sala de antrenament şi nu ai făcut-o, când erai atât de aproape de a renunţa la acest sport?
- Nu, dar uite că o fac acum, dacă tot mi-aţi amintit. Nici nu se putea un moment mai bun să mă felicit că mi-am mai dat o şansă, să încerc din nou să devin campioană, să realizez ceva în viaţă. Am ţinut cu dinţii de această nouă şansă şi am muncit zdravăn ca să profit de ea. Acum chiar este lângă mine şi antrenorul care m-a ajutat să revin, mă scuzaţi două secunde, să-l îmbrăţisez din nou (hohote de râs, se aude şi antrenorul Costel Dimofte).
- De Tokyo 2020 ne zici ceva?
- Mai am alte obstacole de trecut, de învins, abia apoi vom vedea spre Jocurile Olimpice. Totul după acea vorbă atât de auzită în sport: să o luăm pas cu pas, următoarea competiţie e mereu cea mai grea, cea mai importantă.
- Te rog şi câteva cuvinte pentru gălăţenii care te-au susţinut din faţa televizorului...
- Serios, parcă mi se mare la fel de important ca aceste medalii faptul că am putut să le ofer bucurie şi satisfacţia victoriei gălăţenilor, românilor care au avut emoţii pentru mine, că i-am răsplătit pentru încrederea care au avut-o în mine. În primul rând, vreau să-i mulţumesc domnului director de la CSU Galaţi (n.r. - Mihai Pantea), să le mulţumesc profesorilor mei de la Colegiul "Dumitru Moţoc" şi antrenorilor de la Galaţi.
- Gata, acum te las să te bucuri, să trăieşti clipa, o meriţi din plin. La mai multe şi mai mari medalii mondiale şi olimpice!
- Mulţumesc şi eu pentru suportul din toţi aceşti ani.
