Dreptul de retenţie reprezintă o modalitate specifică de garantare a obligaţiilor şi constă în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului, aflat în detenţia sa, până când debitorul nu-i plăteşte tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun.
Deşi este o instituţie juridică mai puţin cunoscută justiţiabililor, dreptul de retenţie are foarte mare importanţă din punct de vedere juridic.
Dreptul de retenţie poate fi exercitat în următoarele condiţii:
1. În cazul în care există o creanţă care izvorăşte dintr-un raport contractual sau extra-contractual.
În cazul contractelor sinalagmatice (care impun obligaţii reciproce pentru părţi), natura juridică a dreptului de retenţie se aseamănă cu excepţia de neexecutare a contractului. În cazul în care creditorul are dreptul să reţină bunul gajat până la achitarea creanţei de către debitor, dreptul de retenţie se manifestă ca un efect al contractului de gaj.
Dreptul de retenţie poate exista chiar şi în afara unor raporturi contractuale. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească creanţa pentru ca dreptul de retenţie să poată fi invocat sunt ca aceasta să fie certă, lichidă şi exigibilă. De asemenea, creanţa trebuie să fie concomitentă sau posterioară intrării bunului în stăpânirea retentorului.
2. Deţinerea bunurilor să fie exercitată de către titularul dreptului de retenţie. Nu contează dacă deţinerea are loc cu titlu de posesor sau cu titlu de detentor precar. În cazul în care posesorul este de rea-credinţă, legea limitează posibilitatea invocării dreptului de retenţie. Pentru a fi valabilă detenţia asupra bunului, trebuie să nu provină dintr-un fapt ilicit şi să nu fie abuzivă.
Bunuri care pot face obiectul retenţiei
Legea nu distinge cu privire la bunurile asupra cărora se exercită detenţia, astfel că acestea pot fi atât bunuri mobile, cât şi imobile. Sunt excluse din categoria bunurilor care pot forma obiect al dreptului de retenţie bunurile care nu pot fi urmărite silit.
Existenţa unei legături între creanţă şi bunurile deţinute
Nu are importanţă dacă această legătură este de natură juridică, adică deţinerea bunului şi creanţa au la bază acelaşi raport juridic sau doar materială, legătura dintre lucru şi creanţă fiind un act material efectuat asupra acestuia.
Pentru a se pronunţa cu privire la existenţa dreptului de retenţie, instanţele au în vedere în primul rând voinţa părţilor.
Cel care exercită un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia care a fost împuternicit cu administrarea simplă.
Pentru a putea opera opozabilitatea faţă de terţi a acestui drept nu este necesar a fi îndeplinită vreo formalitate. Deţinătorul bunului nu se poate opune însă urmăririi silite pornite de un alt creditor, dar are dreptul să participe la distribuirea preţului bunului, în condiţiile legii.
Dreptul de retenţie încetează în cazul stingerii creanţei sau a oferirii de către debitor a unei garanţii suficiente. În cazul în care cel ce deţine bunul este deposedat fără voia sa, acesta poate cere să îi fie restituit bunul.
