În condiţiile în care legea admite posibilitatea existenţei unor regimuri matrimoniale convenţionale, regimul primar imperativ alcătuieşte nucleul de ordine publică de la care nu se poate deroga prin convenţie matrimonială, asigurând astfel o minimă unitate a raporturilor patrimoniale dintre soţi în diversitatea regimurilor matrimoniale aplicabile potrivit opţiunii acestora.
Prin urmare, convenţia matrimonială şi regimul primar imperativ sunt noţiuni opuse, cea dintâi evocând principiul libertăţii contractuale, iar cea de-a doua ordinea publică. Ele sunt însă şi complementare, întrucât regimul primar imperativ nu-şi justifică existenţa conceptuală decât într-un context legislativ care permite încheierea convenţiilor matrimoniale.
Principiile comune care se aplică tuturor regimurilor matrimoniale
Fiecare dintre soţi poate face singur, fără acordul celuilalt soţ, depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu acestea.
Fiind o componentă a regimului primar imperativ, independenţa fiecărui soţ în materia depozitelor bancare funcţionează oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil şi indiferent de natura juridică a sumelor de bani depuse. Această independenţă presupune că fiecare soţ, indiferent de regimul matrimonial aplicabil, poate solicita singur deschiderea unui cont de depozit, asemenea unui celibatar. Independenţa fiecăruia dintre soţi este, pe de o parte, expresia capacităţii sale de folosinţă care nu poate fi limitată de statutul de persoană căsătorită, iar, pe de altă parte, este expresia principiului neamestecului instituţiei de credit în afacerile clienţilor săi.
Soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la suportarea cheltuielilor căsătoriei. Prin convenţie matrimonială se poate stabili altfel, dar nu este posibil ca doar unul dintre soţi să contribuie exclusiv la suportarea cheltuielilor căsătoriei.
Indiferent de regimul matrimonial concret aplicabil, obligaţia fiecărui soţ de a contribui, în raport cu mijloacele sale, la cheltuielile căsătoriei este de natură să asigure o minimă coeziune patrimonială în raporturile dintre soţi, temperând vocaţiile individualiste ale fiecăruia dintre ei şi asigurând astfel sursa necesară pentru a face faţă sarcinilor obişnuite pe care viaţa în comun le presupune. Astfel, potrivit art. 325 alin.(2), soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel, iar alin. (3) al art. 325 stabileşte că orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi este considerată nescrisă.
(va urma)
Citeşte şi: INFORMAŢII NOTARIALE/ Convenţia matrimonială
