Cheltuielile de judecată sunt sumele de bani pe care le suportă părţile pe parcursul desfăşurării procesului civil. Codul de procedură civilă prevede că aceste cheltuieli constau în taxele judiciare de timbru, onorariile avocaţilor şi experţilor, sumele pentru administrarea probelor (ex. sumele cuvenite martorilor pentru deplasarea la instanţă), precum şi alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului (ex. sumele plătite pentru fotocopierea unor înscrisuri din dosar).
Persoana care câştigă procesul poate solicita părţii adverse să-i plătească cheltuielile de judecată. În acest sens, Codul de procedură civilă prevede că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată. Cheltuielile de judecată se acordă numai în măsura în care persoana care le pretinde face dovada, în condiţiile legii, a existenţei şi întinderii acestora până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Partea care a pierdut procesul suportă atât propriile cheltuieli, cât şi cheltuielile efectuate de persoana în favoarea căreia s-a pronunţat hotărârea.
În cazul în care instanţa de judecată a omis să se pronunţe asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, chiar dacă această cerere a fost făcută pe parcursul procesului sau în momentul închiderii dezbaterilor, persoana interesată poate să solicite în termenul de exercitare a căii de atac, completarea hotărârii judecătoreşti în sensul pronunţării instanţei asupra cheltuielilor de judecată.
De menţionat că pentru a proteja partea care a pierdut procesul împotriva unor eventuale abuzuri, Codul de procedură civilă prevede posibilitatea instanţei de judecată de a reduce motivat, chiar şi din oficiu, onorariile cuvenite avocaţilor atunci când constată că acestea sunt vădit disproporţionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama de circumstanţele cauzei.
Instanţa de judecată nu poate, însă, micşora cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru şi sumele cuvenite martorilor. Cheltuielile de judecată pot fi cerute şi pe cale separată. Astfel, persoana care nu a solicitat cheltuieli de judecată, deşi a câştigat procesul, are posibilitatea de a formula o acţiune separată în pretenţii împotriva părţii adverse în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a obţinut câştig de cauză.
Competenţa de soluţionare a unei asemenea acţiuni revine judecătoriei sau tribunalului, în funcţie de valoarea solicitată (judecătoria soluţionează cereri în valoare de până la 200.000 de lei, inclusiv).
Acţiunea este supusă taxei judiciare de timbru, care se calculează la valoarea pretenţiilor solicitate, chiar dacă cererea care a format obiectul litigiului din care provin cheltuielile respective a fost scutită de a plata taxei judiciare de timbru.
Hotărârea care obligă la plata cheltuielilor de judecată poate fi pusă în executare în termen de trei ani de la data rămânerii definitive.
