îngrijesc trupul fântânii, duhul apei îmi şopteşte:
nu-i nimic mai trist în lume/ ca fântâna părăsită...
mângâi sufletul fântânii...altfel nu mai pământeşte,
altfel pleacă şi se pierde-n/ hohot de mulţime vidă...
şi-am să-i cer cerului apă,/ şi doar sete am să capăt,
şi-am să văd ce tristu-i drumul/ cel fără fântână-n capăt
desenez un drum pe tablă,/ şi o sete, şi-o fântână,
şi o salcie cu lacrămi/ pentru limba cea română,
şi o linişte şi-un susur/ în adâncuri desenez,
şi le scriu şi câte-o carte,/ ca să aibă înţeles...
şi le duc unde li-i locu-n/ stăpânirea românească,
tot respectul şi tot natu-n/ veac de veac...să le sfinţească
