Înfloresc salcâmii – ce înalt,/ ce adânc şi ce frumos rimează/ eu(l) meu bătrân cu celălalt/ pur şi simplu şi rămas acasă!
Şi atunci şi-acolo înfloreau/ negreşit, liturgic – parcă ieri-i/ când, cutremurat, ştiam că vreau/ să învăţ miracolul tăcerii/ şi să scriu curat, direct pe cer/ şi pe (ne)murirea de sub talpă:/ Doamne, nu-i nimica efemer/ într-această simfonie albă!
Nu-i nimica mai adevărat/ decât astă laică minune/ – sub salcâmul vechi sunt fermecat:/ ştiu de ce, însă nu pot a spune!
Îmi tresare inima şi îmi/ aminteşte cu desăvârşire/ cum într-o pădure de salcâmi/ (n)-am crezut că mi se dă iubire!
Îmi rămâne-n suflet şi în gând/ cum rămân eroii într-o carte/ – înfloresc salcâmii pe pământ,/ înfloresc şi dincolo de moarte!
