Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Medicina în Grecia Antică s-a dezvoltat în cursul evoluţiei sociale, fiind totodată în strânsă legătură cu cunoştinţele proprii ale societăţii. Trăsăturile şcolii hipocratice de medicină sunt vaste, unul din exemple fiind concretismul practic al tratamentului cu precădere în chirurgie. De asemenea acum este prima dată în istoria medicinei când se pune accent întâi pe bolnav şi nu pe boală. Colecţia Hipocratică cuprinde 67 de cărţi, care tratează subiecte ca cercetarea filozofică şi medico-istorică, care de asemenea informează că autorii acestora aparţin de 3 concepţii medicale. Asfel, ei pot fi catalogaţi în 3 feluri: medici teoreticieni sau iatrosofişti, medicii şcolii din Knidos şi ultimii dar cei dintâi, cei care urmau concepţia lui Hippocrate. Aceste cărţi au ca idei comune următoarele: un rol foarte important în apariţia unei boli îl are factorul de mediu, boala este rezultatul unui dezechilibru al celor 4 umori vitale (bila galbenă, sângele, flegma şi bila neagră), sinteza şi analiza semiologică trebuie să aibă un rol foarte exact în aflarea diagnosticului cât mai corect, având două obiective şi anume reechilibrarea umorilor prin eliminarea materiei în plus şi stimularea forţei intrinseci de apărare şi de vindecare. Epoca medicinei greceşti cuprinde o perioadă de aproximativ 750-800 de ani, mai exact epoca lui Alexandru. Principalul oraş care e reprezentativ este cel din Alexandria, unde viaţa ştiinţifică şi medicală era organizată într-un fel de academie specială ştiinţifică, sub tutela statului. Ştiinţa medicală s-a dezvoltat având un caracter de plină ascensiune, mai ales sub unele condiţii favorabile, exemplu fiind înfiinţarea bibliotecii din Alexandria, sub Ptolemei, de asemenea ea devenind principalul centru de constituire a moştenirii hippocratice.

Horaţiu spunea ‘’Graecia capta ferro vitoriem cepit’’ - "Grecia, prin fier cucerită, îi cucereşte la rându-i pe învingători". Această afirmaţie arată că civilizaţia şi cultura greacă, medicina, au avut un mare impact asupra Siciliei, Pergamului, aflat în Asia Mică, şi ulterior şi asupra Romei. La Alexandria se afirmă două mari personalităţi ai medicinei greceşti, şi anume Herofil din Calcedonia şi Erasistrate din Ceros.

Herofil a studiat alcătuirea sistemului nervos, a observat diferenţa dintre aspectul şi topografia substanţei cenuşii şi a celei albe, a descris învelitorile meningeale şi vascularizaţia. De asemenea el a introdus denumirea de duoden, totodată dând şi o mare importanţă aflării pulsului corect. Erasistrate este urmaşul lui Herofil, el a observat circuitul dus-întors al sângelui între inimă şi plămâni, a observat că datorită valvulelor din vene, sângele care se duce într-un sens nu se reîntoarce pe acelaşi vas. El a descris sistematizat compartimentele inimii şi locurile de ieşire ale nervilor cranieni, mulţumită disecţiilor făcute.

În paralel cu şcoala hipocratică a apărut şi şcoala empirică, Filinos fiind considerat întemeietorul ei (Filinos fiind elev al lui Herofil). Cele două principii după care se ghida acesta erau imposibilitatea cunoaşterii obiective a fenomenelor şi primatul experienţei senzoriale ca unică sursă gnoseologică. Ca urmare, se renunţă la sistematizarea nosografică, la clasificare şi la teorie în experienţa medicală. Această şcoală empirică a durat până la sfârşitul secolului al II-lea. O altă ramură a medicinei greceşti destul de importantă s-a dezvoltat mai cu seamă în epoca elenistică, şi anume farmacologia. Acest lucru se datorează caracterului extensiv al creşterii nivelului de cultură şi a relaţiilor comerciale cu Orientul şi India, care abundau în droguri vegetale. Câţiva reprezentanţi ai farmacologiei elenistice sunt Nicandru, Matias, Apolodor, Heraclide din Trent; despre ei se vorbeşte în lucrarea scrisă de Discoride, şi anume Despre materia medicală.

Perioada preştiinţifică

Mileniul 1600-600 î.Hr. are denumirea improprie de perioadă preştiinţifică a medicinei greceşti, deşi în tehnicile şi procedeele sale medicale se găsesc anumite procedee pragmatic raţionale, care au capacitatea de a constitui o componentă empirică la bază. De asemenea a coexistat şi o medicină mitică, fapt datorat faptului că grecii se inspirau din cultura orientală în tehnicile lor terapeutice. Se ştie că în urmă cu 1800 de ani î.Hr., în Grecia Antică se practica o chirurgie cu un caracter relativ simplu, ca de exemplu săgeţile, care erau pur și simplu extrase, iar plăgile tratate ulterior într-un mod raţional, rapid; atât grecii, cât şi cretanii ştiau totuşi de acţiunea hemostatică a plăcilor de rocă pisate. Rănile erau spălate cu vin vechi, ei ştiind de existenţa taninului din alcool; profilaxia era făcută cu plante şi ierburi aromatice, cu efect atât hemostatic cât şi cicatrizant, ei foloseau ca metodă terapeutică şi frecţia sau masajul cu ulei şi vin, cât şi sugerarea exercițiilor fizice, care au dus la binecunoscutele olimpiade greceşti. Medicina practicată înainte de Hipocrate are drept caracteristici următoarele: gândirea filozofică materială, cât şi experienţa care era acumulată în timpul tratării persoanei suferinde, de asemenea ele au fost baza medicinei populare elene.

A fost direct proporţională cu medicina hieratică care se practica în templele lui Asclepios, o formă mai rudimentară de şcoli; impropriu denumite şcoli, deoarece acestea nu erau de fapt decât grupări de medici. Şcolile care au ajutat la formarea şi evoluţia medicinei greceşti au fost cele din Kos şi Knidos, bazate pe principiul că medicina merge mână în mână cu metodologia.

Sursa: historia.ro


Citit 1088 ori Ultima modificare Vineri, 20 Iulie 2018 13:38

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.