M-am dus la toamnă şi am stat frumos
şi-ncet, cum stă un mire c-o mireasă –
am înţeles că nu mai vrea nimic,
vrea să uităm şi să plecăm acasă!
Vrea să uităm tot ce a fost urât,
vrea să lăsăm (în urmă şi departe)
tot ce-a fost fals şi viaţă de-mprumut
şi ne-a ţinut îndepărtaţi de moarte!
Sigur că da...îns-am rugat-o blând
să aşteptăm, că vii şi tu, iubire...!...
Toamna s-a pus cu tâmpla pe genunchi
şi suspina despre despodobire!
Ce pot să fac? hai, spune-mi, dacă ştii!
renunţ la tine? să renunţ la toamnă?
la amândouă? oare nu-i păcat?
cine mă lasă? cine mă îndeamnă?
Dacă nu vreau să plec şi eu cu ea,
a zis că nu mai vine niciodată...
şi-o să ne fie (toată viaţa) dor
în doi: un condamnat şi-o condamnată!
