* „Există oameni care pot sa călătorească, îi mănâncă de la naştere tălpile, se pot lipsi de comodităţile zilnice, se pot hrăni oricum, dormi oriunde, iubi pe oricine şi muri sub orice cer…” (Alexandru Mironov) *
Vremea frumoasă din prima săptămână a verii şi dorul de ducă în inima naturii se potrivesc de minune cu o experienţă de neuitat. Aşa se face că la început de weekend m-am alăturat unui grup cu care am pornit în prima mea călătorie cu caiacul.
Pe mal am urmărit curioasă, dar şi temătoare procesul de asamblare a micilor ambarcaţiuni cu care aveam să străbatem zeci de kilometri, până acasă.
Mărturisesc că habar nu am să înot, însă vesta de salvare pe care o legasem strâns de mine îmi dădea un oarece sentiment de siguranţă. Şi bineînţeles încurajările colegului meu de caiac care m-a asigurat că nu voi păţi nimic câtă vreme stau relaxată la locul meu.
Şeful expediţiei, Sebastian Gheorghiu, preşedinte al Clubului de Turism Montan şi Nautic „Albatros”, ne-a enumerat cele patru reguli care trebuie musai respectate pe apă: să ai o ambarcaţiune bună, pe care să ştii că te poţi baza, să ai vestă de salvare, să nu te ridici din caiac decât atunci când ajungi la mal şi să te fereşti de orice obstacol.
Şi să nu te sperii - aş adăuga eu - atunci când priveşti pentru prima dată luciul apei de la o înălţime atât de mică şi ai senzaţia că orice val vine către tine.
Siretul, prietenos cu începătorii
Nouă aventurieri îmbarcaţi în 5 caiace duble am pornit încetişor pe apele domoale ale Siretului care părea să se odihnească şi el la sfârşit de săptămână. Pe alocuri, lângă margini de pădure, se mai ivea câte o palmă de plajă acoperită cu nisip fin pe care o cercetam curioşi încercând să ne decidem unde să ne montăm corturile peste noapte.
În grupul celor care porniserăm cu caiacele, jumătate eram începători şi jumătate experimentaţi. La doar 17 ani, Andreea Anton mi-a povestit că este prima dată când are parte de o aşa ieşire alături de tatăl ei, Dan, mare iubitor al naturii.
Aceeaşi vârstă o avea şi Cosmin, care îşi însoţea tatăl, Florin Munteanu, preşedintele al Fundaţiei de Turism "Ciulinii Bărăganului" din Slobozia. Ionel Boiangiu, membru „Albatros” cu ceva ani de experienţă în spate, împărţea caiacul cu Virgil Neacşu, începător şi el, dar care mânuia padelele de parcă ar fi practicat sportul de o viaţă.
De altfel, căpitanul caiacului în care mă aflam, Cristi Harja, îmi explicase deja că nu există niciun secret în privinţa uneltei de vâslit pe care o primisem la rândul meu în custodie.
Iar pe parcurs am înţeles că voinţa şi forţa braţelor sunt suficiente pentru a pluti uşor printre apele mai prietenoase sau mai învolburate ale fluviului.
Oraşul dintre ape
Preşedintele Clubului „Albatros”, înfiinţat în 1989, recunoaşte că nicio ieşire cu caiacul nu este ferită de pericole.
„Trebuie să ai echipament pentru soare, vânt şi ploaie, dar mai ales să ai curaj, să îţi învingi teama de apă, să ştii să iei deciziile corecte într-un timp foarte scurt şi să fii pregătit fizic şi psihic”, este de părere Sebastian Gheorghiu care şi-a cumpărat primul caiac în ’88, la vârsta de 24 de ani.
Pe vremuri, povesteşte el, se organizau ieşiri cu câte 20 de echipaje adunate din toate colţurile ţării. Oameni cu microbul în sânge care nu-şi doreau să facă performanţă, ci doar turism nautic, în mijlocul naturii.
Galaţiul - oraş înconjurat de ape - ar putea fi inima turismului nautic de la noi din ţară, dacă cineva s-ar preocupa să îi valorifice potenţialul. Între timp, însă, cei care iubesc apa, natura şi peisajele sălbatice îndrăznesc să-şi rezerve timp pentru evadările dintre betoane şi asfalt.
La marginea urbei, pădurile erau înţesate de gălăţeni ieşiţi la grătar şi iarbă verde, care se relaxau pescuind sau jucând table. Ne făceau veseli cu mâna de pe mal, privindu-ne ca şi cum i-ar fi ademenit şi pe ei o plimbare cu caiacul. Poate pe viitor…
