De atunci vinului de Madeira avea să i se spună „vinul drumului de întoarcere”. Căci, iată, o licoare bunicică, stricată cumva de Dumnezeu pe drumul de la ducere, fusese reparată prin rugăciuni fierbinţi către îndurătoarea Sfânta Fecioară.
Dar atunci, când furtuna a adus valul-munte deasupra corăbiei, spaniolii aruncară peste bord pe fugarul necredincios, pe sir Marechal englezul, chiar dacă nu plătise înainte, apoi se agăţară de funii şi au sfâşiat ei înşişi pânzele prea întinse sub furtună. Don Fernando, căpitanul secund, porunci atunci să-l cheme şi pe capelan. Iezuitul fu scos cu greu, dar gingaş, din hamac.
„Ar trebui să pună mâna şi părintele”, îngădui atunci comandantul, în timp ce valul se prăbuşea peste ei. „Am pus mâna destul, fiule: m-am rugat câtă vreme – acum apa neagră îi biciui – voi vă ghiftuiaţi cu pesmeţi!”
Şi valul căzu, rupând numai gabierul şi târând un mus şi pe bucătarul care oricum le gătea prost. Şi furtuna se opri brusc, înainte ca părintele Francisco să apuce să lase mâna jos. Soarele se îţi cam tot aşa cum scrisese vechiul jurnal de bord că se întâmplase.
„Am salvat vinul!”, se bucură comandantul, însă prea devreme. În lumină le apăru un galion scund, acoperit de scoici şi iarba de mare a furtunii neomeneşti. De fapt, corabia plutea ca îngropată în apa Atlanticului, datorită ciorchinilor mari de scoici care se căţăraseră până şi pe scările de frânghie. Numai clopotul de bronz de la prova strălucea stins, neînverzit însă.
Deşi, după cum aveau să vadă mai târziu, nava nu mai avea ancoră, lanţul acesteia atârna la câţiva coţi buni în adânc, cotropit de scoică grea. Care o ajutase să plutească la capă, cu prova în vânt, fără să fie răsturnată.
„Don Rodrigo – se adresă nostromul comandantului. Astă corabie dar ceresc este! Senor, s-o tragem dară după noi!”
Dar comandantul se gândi că galionul aproape putred mai degrabă i-ar încurca atunci când ei ar face volte în vânt ca să scuture bine corabia, imitând oarecum brizanţii descrişi în jurnalul de bord din anul vinului dulce de Madeira…
