Nu aveţi bani să mergeţi să vedeţi covorul de flori pe care îl aştern belgienii în Grand Place şi nici „Madona Sixtină” a lui Rafael? Visaţi la picturile meşterilor Renaşterii - Da Vinci, Rafael, Tizian, Rembrandt sau Murilo - dar ştiţi că veţi rămâne doar cu imaginea operelor lor de pe internet ori din albumele de artă?
Vă propun o soluţie de criză care n-o să vă scoată şi ultimul leuţ din buzunar, şi vă va oferi prinos de linişte, puritate şi frumuseţe. La adăpostul zidurilor groase de piatră, apărată de cazemata codrilor de brad şi de fag, cu pârâul de munte susurând liniştit la picioare, imaculată ca o perlă de preţ - Agapia Nouă.
Nu ştiu ce secret au maicile, dar imensa grădină şi brâul de flori multicolore care îmbracă de sus până jos cerdacul chiliilor te fac să crezi că ai intrat cumva în grădina lui Dumnezeu.
Taina maicilor
Satul mănăstiresc este şi el un paradis al iubitorilor de flori. Bolţi de zorele, trandafiri roşii, albi sau roz, cu petale parfumate demne de dulceaţă, flori ce-şi scot capetele prin garduri, flux alb, violet şi de toate neamurile, cascadă de muşcate, panseluţe, begonii, lanuri de gladiole, crini imperiali... întregul atlas floricol ţi se deschide în faţa ochilor.
Şi zău dacă nu îi dai dreptate lui Calistrat Hogaş: „Agapia Nouă cu albele sale chilii şi cu înaltele turnuri strălucitoare ale bisericilor sale. Era atât de răpitoare această privelişte, încât ai fi zis că natura îţi pune sub ochi o salbă de mărgăritare pe o tavă de smarald”.
Sfinţii lui Grigorescu
După ce comoara de flori ţi-a înseninat şi parfumat sufletul şi mintea, treci pragul bisericii. N-or să te întâmpine sfinţii cu chipuri ascetice din icoanele bizantine cu care te-ai obişnuit, ci sfinţii lui Nicolae Grigorescu. Meşterul Nicu a închipuit sfinţii într-o manieră unică. Sunt portrete şi peisaje pline de viaţă, de armonie şi de seninătate.
„Îngerul părăsindu-l pe Tobie” aminteşte de Rembrandt, „Punerea în Mormânt a Mântuitorului”, de Tizian, Sfântul Grigore de pe uşa altarului te duce cu gândul la sculptura lui Donatello din Florenţa, „Cina cea de Taină” are ca model celebra compoziţie a lui Leonardo da Vinci, iar chipul Maicii Domnului are ceva din Madona Sixtină a lui Rafael.
Şi totuşi... nu trebuie să fii doctorand în arte plastice ori profesor de pictură religioasă ca să vezi... similitudinea dintre chipul unei ţărănci credincioase şi cel al Maicii Domnului, chipurile de fecioară neprihănită ale Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, aerul de dascăl al arhanghelului Gheorghe, expresia gravă, de diacon, de pe chipul Mântuitorului ori chiar chipul pictorului în proorocul Daniil.
OMUL divin din fiecare icoană care te binecuvântează în fiecare clipă şi-ţi aminteşte, chiar ateu convins fiind, că Omul este un Zeu căzut care-şi aminteşte de Ceruri.
Şi n-am s-o citez pe doamna Udrea, care nu-şi are locul în povestea asta, ci pe Mihail Kogălniceanu care aprecia că: „prin bogăţia compoziţiei, adevărul şi vivacitatea coloritului lor, tablourile de la Agapia formează pentru Moldova o adevărată galerie de pictură, care va atrage întotdeauna admiraţia românilor şi stima străinului cunoscător care ar călători prin acele îndepărtate locuri”.
Dar Kogălniceanu n-a fost ministru al Turismului ca să le cânte la o frunză de mii de euro chinezilor de la Shanghai!
