Alexandru Ioan Cuza a avut parte de o educație europeană. Bacalaureat în Litere, apoi (probabil) licențiat în Drept, absolvent al unor cursuri militare, el și-a făcut majoritatea studiilor în Europa de Vest, într-o perioadă când ideile revoluționare de la mijlocul veacului al XIX-lea zdruncinau lumea din temelii.
Fără îndoială, după alegerea ca domnitor al celor două principate româneşti, Cuza a contribuit imens la reformarea și modernizarea statului, prin secularizarea averilor mănăstirești, împroprietărirea și eliberarea din iobăgie a țăranilor, Constituția, o nouă Lege electorală, Codul penal, Codul civil, Legea contabilității, lărgirea bazei de impozitare, Legea învățământului, modernizarea armatei etc.
Prima „bilă neagră”
Au existat discuții aprinse privitoare la confiscarea averilor mănăstirești. Cuza dorea legea rurală în sensul în care această reformă fusese prevăzută de către revoluționarii de la 1848: împroprietărirea clăcașilor (cei care aveau obligația de a munci gratis pământurile altora) și desființarea relațiilor feudale din agricultură. Marii boieri și clerul se opuneau vehement.
După numirea lui Mihail Kogălniceanu - apropiat colaborator al său - ca prim-ministru, Cuza s-a văzut mai aproape de realizarea acestui deziderat. Dar readucerea în prim-planul lucrărilor Adunării Legiuitoare (Parlamentul) a reformei agrare a stârnit un conflict deschis între guvern și conservatorii majoritari. Ca urmare, pe 2 mai 1864, un detașament militar a evacuat Adunarea, care a și fost dizolvată. Au fost create astfel premisele de adoptare a Legii rurale. Averile anumitor biserici, mănăstiri şi schituri au fost trecute în proprietatea statului, iar pământurile au fost împărțite la circa 400.000 de familii rurale. Alți circa 60.000 de țărani au primit loturi de casă și grădină.
A doua „bilă neagră”
A fost lovitura de stat de la 2 mai 1864, care a dus la coalizarea celor două partide principale din țară și a reprezentanților Bisericii. Cuza a adunat în jurul său o camarilă de funcționari, care l-a sprijinit cu tărie. Camarila a monopolizat funcțiile administrative și contractele cu statul, de la care au fost înlăturați politicienii. Sămânța urii semănate de domnitor avea să încolțească și să dea roade foarte repede.
A treia „bilă neagră”
Adversarii politici ai domnitorului au început demersuri pe la cancelariile europene pentru a-l înlătura pe Cuza și a aduce pe tron un reprezentant al familiilor înrudite care domneau în Europa acelor vremuri: Gotha, Saxa, Sigmaringen etc. Argumentul principal a fost acela că domnitorul devenea, încet-încet, un despot, un tiran.
Au fost aduse în discuție și năravurile lui Cuza: îi plăceau femeile, își părăsise nevasta și o avea permanent alături pe amantă, bea, pierdea nopțile și era un împătimit al jocurilor de noroc.
În doi ani, nemulțumiții au închegat un complot bine pus la punct, cu mari șanse de reușită.
Alungarea din țară
În seara de 22 februarie 1866, la șapte ani după ce fusese ales domn al Principatelor Române, Cuza e vizitat de un necunoscut care îl pune în gardă despre complotul, susținut de 4.000 de oameni, menit a-l detrona. Alte persoane apropiate avertizează de iminența aceluiași lucru. Cuza se bazează însă pe armată și îl pune pe George Lecca, comandantul vânătorilor săi pretorieni, să întărească gărzile la palat.
Până târziu în noapte, în jurul clădirii fuseseră însă masate trupe înarmate și artilerie. În aceeași noapte, o serie de apropiați ai lui Cuza sunt arestați, ca să nu se opună evenimentelor ulterioare.
De menționat că Vodă își exprimase mai demult dorința ca, după șapte ani de domnie (durata stagiului militar), să plece de pe tron.
Vânătorii din garda Palatului dau buzna peste Cuza, iar comandantul lor, Lecca, îi pune un pistol în gât și îl obligă să semneze abdicarea. Înainte de a fi trimis peste hotare cu familie și amantă cu tot, fostul domnitor a stat trei zile în arest.
Actul abdicării
Exilul şi moartea
Cuza nu a mai reușit niciodată să se întoarcă în țară, deși i-a cerut regelui Carol I permisiunea de a reveni ca persoană privată. Avea să aibă totuși parte de o ultimă vizită.
A trăit la Paris, la Viena și s-a stabilit la Wiesbaden. A murit în 1873, la vârsta de doar 53 de ani, după o răceală puternică (probabil pneumonie).
A fost înmormântat lângă palatul domnesc de la Ruginoasa, așa cum și-a dorit. La funeralii ar fi participat circa 30.000 de țărani, care și-au amintit că au pământ datorită lui Cuza.
După Al Doilea Război Mondial, rămășițele lui Alexandru Ioan Cuza au fost transferate la Biserica "Trei Ierarhi" din Iași.
