Sărbătoarea românească a dragostei este diametral diferită de mult-prea-comercialul Sf. Valentin. Dragobetele este încărcat de istorie, tradiție și un simbolism delicat, specific poporului nostru.
Există două variante ale originii sale. Prima ar fi una tracică, unde Dragobetele era zeul autohton al iubirii, dar care pare a nu fi justificată onomastic, pentru că drag și biti (dragubiti = a fi drag, iubit) sunt de origine slavă.
A doua, mai bogată, este cea vlahă, în care Dragobete ar fi fiul Babei Dochia și nașul păsărilor. Se zice în popor că, la această sărbătoare, păsările își găsesc perechea și își fac cuib. Coincidență sau nu, de miercuri, stoluri de gâște călătoare zboară pe deasupra Galaților.
În afara modului în care păsăretul își exprimă "iubirea", această sărbătoare marchează trecerea între anotimpuri. Să nu uităm că, o săptămână mai târziu, Baba Dochia începe să-și lepede cojoacele, semn că pleacă iarna și vremea începe să se încălzească.
În comunitățile tradiționale, tinerii se adună la sărbătoare. Flăcăiandrii au voie să-și aleagă draga lor, căreia îi dau un buchețel de flori și pe care au voie să o sărute în public.
O legendă spune că personajul mitic Dragobete ar fi fost transformat de Maica Domnului într-o plantă - năvalnicul - care, din vremuri apuse, era folosită ca leac și pentru vrăji de iubire. Culmea e că năvalnicul nu are nicio proprietate curativă pentru dragoste; dimpotrivă, este diuretic, astringent, cicatrizant și calmant.
